Amazonia

Am iesit din intalnirea cu Amazonia cu doar doua ciupituri – corespunzand fiecarui cot, si n-as putea sa jur ca sunt ciupituri de tantar. Le-am observat in ultima zi chiar in dimineata plecarii din lodge si cum si Laura avea ceva similar le-am pus pe seama timpului petrecut cu o seara inainte la Eco bar – un loc destul de vizitat de insecte, ca si de iubitorii de caipirinha (desi unii aveau dificultati in a-i pronunta numele – pirri, pirra, c`est comment?). In timp ce ne sorbeam bauturile si rontaiam banane prajite uitandu-ne la tovarasii de exil auto-impus (si comentand, evident, daca cele doua nemtoaice tatuate si etaland o colectie impresionanta si inedita de piercing-uri sunt partenere si de viata, nu numai de calatorie sau daca vorbitorii de franceza din apropiere sunt elvetieni sau nu) un ghid destul de lent si cu incheieturile intepenite de umezeala s-a entuziasmat la vederea unui gandac mare, iute si maro. “La cucaracha!” Si dupa cateva miscari de dans total defazate, in ciuda insistentelor uneia dintre nemtoaice “no gushto, no gushto” a trimis insecta cu un sut direct spre masa noastra. Banuiesc ca ar fi vrut sa tinteasca spre masa celor doua (dat fiind ca Brazilia e o tara catolica intentia lui trebuie sa fi fost pedepsirea unui comportament non-crestin – trebuie sa fi surprins el o dovada de tandrete), dar incaltamintea necorespunzatoare – niste slapi obositi, a trimis monstrul chitinos spre enclava de Romanism. Enclava care si-a ridicat toate cele patru picioare in incercarea de a evita contactul, a tresarit din fiecare muschi si s-a scuturat de groaza. Spre norocul nostru, si al lui, monstrul era rapid ceea ce l-a salvat de la executia publica.

Concluzia celor 5 zile si patru nopti petrecute in lodge-ul amazonian e ca probabil voi ramane un sclav al asfaltului. Prea multi gandaci in libertate ca sa supravietuiesc fara un spray puternic sau fara terapie. Prima noapte a fost un cosmar – dupa ce am decis sa salutam impreuna cu toti locuitorii stabilimentului ziua pamantului (Terra) cu o ora de intuneric (ma rog, cu cateva lumanari azvarlite pe mese) ne-am retras in casuta care ar fi trebuit sa ne ofere adapost. Fatalitatea a facut ca dupa ce am revenit la modul distructiv de viata si s-au aprins toate becurile ne-ecologice ale lodge-ului (pe alei, la receptie, la bar, in casutele locuite si pe prispele lor) sa se iveasca de sub un pat ca un panzer la defilare (adica ostentativ si incet) o insecta sinistra, mare cat un con, de aceeasi culoare si soliditate a carcasei. Initial confundata cu un soricel (din cauza marimii) a fost iute reinclusa in categoria dusmanilor din cauza lentorii cu care se deplasa. Disperarea, groaza, scarba (in functie de membrul grupului) atinsesera limite insuportabile (necunoscute pana atunci) si manifestari pe masura. Doar stapanirea de sine a Laurei si tehnica vibratiei piciorului ei drept ne-au salvat.

O zi mai tarziu, hidosenia devenise le beug – in versiunea unei doamne distinse din Franta care nu intelegea cum ne-am speriat ca am gasit in camera un bug si repeta “you found a bag? A bag?”. De parca am fi putut gasi undeva abandonata pe malul lui Rio Negro o geanta LV sau Balenciaga. Quelle bordelle!

Intalnirile noastre cu gandacii insa nu s-au oprit aici – intr-o dimineata senina (desi, exact in ziua in care am ajuns noi in Manaus – 28 martie adica, a inceput sezonul ploios in Amazon) am pornit sa vizitam gospodaria unor oameni ai locului. Care s-au dovedit a fi o batrana (dona Safira si unul din fii sai – prezenta foarte discreta). Dona Safira adapostea pe mosia ei 5 caini, doua pisici, doua gaini, o maimuta legata cu sfoara si probabil multi gandaci. Noi n-am vazut decat 2 cand ne-a adus din casa o piele de sarpe rulata si a desfacut-o sa vedem ce anaconda a macelarit fiul ei manat de dorinta de a-si recupera un caine pe care reptila i-l furase de pe prispa si pe care se pregatea sa il infulece in timp ce traversa Rio Negro. In timp ce Paolo (ghidul) ne spunea povestea din sulul pielos au cazut doi gandaci mari aramii. Pe unul l-a strivit papucul batran al Donei Safira dar celalalt a fost mai ager decat cei saptezeci de ani ai batranei si s-a ascuns sub o frunza. Din cauza probabilitatii de a fi coplesiti de gandaci, dar si pentru ca nu ne place sa dam buzna in casa nimanui am ezitat sa intram in casa Donei Safira si i-am admirat florile – prilej pentru ea sa ne povesteasca (in portugheza evident) cat se lupta pentru flori cu puii care i le ciugulesc si cu pisicile care rascolesc pamantul. Que pena! In cele din urma, n-am avut incotro si am intrat dar am ramas in safety zone – in zona de la intrare in care batea soarele. Desi protejate de gandaci nu am putut scapa de tipetele maimutei care isi arata coltii si isi rotea capul ca in filmele de groaza (am vazut eu ceva similar intr-un trailer la The Unborn). Asa ca ne-am continuat descoperirea proprietatii rezidentilor de Amazonia cu gradina – mai toata devastata de termite. Toata plantatia de Inga era macelarita de termite – asa ca no manioc din productia locala, traiasca marfa de la oras (de unde se ridica si pensia).

Din saracia ei, Dona Safira ne-a adus o nuca braziliana (mare cat o nuca de cocos in care se afla 20-25 de nuci mici) si probabil ca ne-ar fi dat si singurul ananas din ograda daca nu ar fi fost necopt. I-am zis “sarut mana”, am facut o poza cu ea si am plecat.