Dimineata cu sange si seara cu cantec

Motto: "Dicen que viajando se fortalece el corazon..." (Solo se trata de vivir - Litto Nebbia).

Azi era sa raman cu cativa centimetri mai scunda, si anume in regiunea superioara. Numai conditia fizica, nervii de otel si privirea agera m-au salvat. Aiurea! Am avut noroc si casca. Bref (ca factorul francez e determinant), am avut prima si cel mai probabil ultima lectie de snowboarding. Care s-a soldat cu sange. Nu de roman, Doamne fereste, ci de american, german, argentinian si francez.

Dupa ce am cazut in toate felurile in primul sfert de ora, mi-am pus casca. Dupa jumatate de ora mi-am pus o fasa elastica la genunchiul drept - partia era ideala pentru incepatori: gheata tun. Dupa o ora m-am oprit cu o americanca (Heather) la radacina romanca de-a noastra nitel diluata cu sange texan sa bem un gatorade cu un analgezic - cinste americana. Colegii de hostel s-au oprit si ei din activitati si ne-am dat de-o parte sa ma comentam alegerile din Germania (felicitari Frua Merkel pentru realegere), geopolitica si calitatea berii din Argentina. Ma pregateam sa-mi scot casca sa-mi aranjez fesul - da, aveam fes ca nu stii niciodata ce paduchi misuna pe cararile celor care imprumuta casti. N-am mai apucat ca m-a traznit ceva langa ochiul stang, m-am insurubat intr-un triplu lutz si-am ratat cu putin sa-mi plasez nasul intr-o placa. Am optat pentru solutia sanatoasa a ghetii. Si s-a stins lumina. N-am putut sa savurez momentul prea mult ca m-a luat cu reveneala in injuraturile multi-lingve. In general cam toate adresate mamei celui care ne-a macelarit - ce altceva decat un francez. Unu n-a scapat dintre noi - Heather cu steroizii in buzunar pentru un disc inflamat a ramas intepenita, baietii din Germania mai aveau putin si-si inghiteau ghetele unul altuia iar argentinianul avea nasul spart. Francezul - tragea un picior si nu-si mai simtea degetele de la mana dreapta. Dupa aplanarea conflictului international - la bodega de pe partie unde ne-am retras ca sa inventariem pierderile, ne-am retras spre odihna ca la spital n-aveam ce cauta si oricum nu era nimeni sa-ti dea o aspirina ca participa tot orasul in par la un concurs de alergari.

Asa ca seara, la iesirea cu saniile trase de caini am sarit momentul cu motoschiurile si am pasit cu talpicile (ca nu stiu cum sa le zic - aici le zic raquetas) si cu felinar in mana pe ce zapada s-a mai gasit. N-am nimic, doar cand merg simt ca imi ramane corpul in urma. A! Si categoric lovitura mi-a rearanjat fisierele asa ca atunci cand mi-a venit randul sa cant ceva in romaneste (ca deh, era foc de tabara) le-am zis-o pe aia cu "hai,li, hai, lo" a lui Radu Gheorghe. Ca au ramas colegii de excursie nocturna bulversati ca romana nu seamana cu nimic :)

Maine dimineata in zori (in crucea diminetii chiar) pornesc spre Punta Arenas. Din nou in Chile...

Ushuaia - la capatul lumii

Sunt deja in Ushuaia de doua zile si ma intreb cum de rata sinuciderilor in Tara de Foc nu e ridicata. Aici temperatura cea mai ridicata ajunge la 14-15 grade. Iar vremea e enervant de schimbatoare: am experimentat in 5 minute (nu exagerez) soare, o ninsoare marunta, pe urma ditamai fulgii si din nou soare vantos. Inutil sa mai zic ca am cateva straturi pe mine si parca tot mi-e frig. Caciula nu-mi pun, nu insistati.

Ca orice explorator incipient care a citit macar Toate panzele sus (si a vazut si filmul) visam sa vad Canalul Beagle, Tara de Foc, Farul de la capatul lumii (asta e de la Jules Verne). Asa ca am infrant furia vantului si prudenta prefecturii si-am pornit cu catamaranul pe Canalul Beagle. Aventura careia i-am supravietuit cu doar un moment de emotie adevarata cand dintr-o combinatie de neatentie (ca ma supara niste tristeti), trepte umede si un iures austral era sa cad peste bord elegant si inutil (restul calatorilor si echipajul erau la adapost). Oricum, echipajul s-a straduit cat a putut sa ne imbolnaveasca plimbandu-ne prin vijelie pe insule parasite, dar "locuite candva". Asa ca am vazut niste gropi unde se adaposteau indigenii. Pe urma, bifeaza insule cu lei de mare, cormorani, etc. pana cand nu mai conta (si nici nu mai simteam) daca aveam gecile pe noi sau nu. Iar farul (Les Eclaireurs) nu e al lui Jules Verne.

Azi am savurat minunatiile si zapada (pe alocuri noroiul) din parcul Tierra del Fuego. Si un pic de istorie - ca mai multa n-au, Ushuaia fiind initial (cum altfel) colonie penitenciara. Infiintata ca sa aiba si Argentina prezenta in sudul extrem dupa impartirea Patagoniei cu Chile. Asa ca m-am dat cu el tren del fin del mundo - aici totul capata eticheta "de la capatul lumii", tren care reface traseul trenului cu care ieseau la munca cei condamnati. Adica la taiat copaci pentru scopuri personale si publice. Si au tot iesit in fiecare zi, doua trenuri/zi, zeci de ani asa ca acum un versant intreg e defrisat. Pe langa istoria trista pe care ti-o recita vocile in difuzoare cate te plimbi, privelistea depresiva e inviorata de cate un cetatean imbracat in straie de ocnas. Adica sa intram in atmosfera. Asta in timp ce trenurile sunt niste jucarii, colorate vioi si trase de cate o minilocomotiva cu aburi.

Pe poteci (ca nu m-am lasat pana nu m-am afundat in zloata impreuna cu o irlandeza din Dublin) nu mai trecuse picior de guardaparque - nesemnalizate si intrerupte. In schimb in ape - niste castori grasani naturalizati din Canada. Adusi in speranta ca vor revolutiona piata obiectelor de pielarie - doar ca argentinienii au zis pas, ca ei raman la pielea de vita . Asa ca acum guvernul plateste 7 dolari pe coada de castor mort.

Maine - ultima zi in Ushuaia, alte experiente. Trec din nou in Chile si o iau spre tinutul lacurilor.

Intre timp, ma bucur de povestile colegilor de hostel intrerupte din cand in cand de un amploiat care imi aduce ciocolata calda ca m-a vazut cu suparaciunea in ochi. Cica ciocolata si muzica reggae te scapa de griji. Mie mi-au reactivat niste ciupituri - care cica ar fi altceva. Dar cum n-am timp sa merg la doctori, dau cu crema de galbenele (cu osid de zinc - din Brazilia, usuca tot) sau cu crema de zanahorie (morcov - de la maicutele de la Sta Catalina din Quito). Si mi-a promis o americanca cu origini romano-ungare ca daca ma simt rau imi da din steroizii ei. Ca am si febra - de cand in Puerto Madryn fetele din Anglia cu care am stat au luptat impotriva germenilor cu taisul frigului ca sapun nu foloseau.

Patagonia - pamant romanesc

Pentru cei care mai au indoieli - iata o poza din Puerto Madryn (oras cica fondat de galezi). Nu e un colt de Romanie?

Pe urmele lui Julius Popper

Pornesc spre Patagonia. Odata cu primavara - 21 septembrie e echinoctiul de primavara in emisfera sudica. 19 ore pana la Puerto Madryn.

Noaptea vrajitoarelor

Motto: "No me importa lo que digan, lo que digan los demás, yo te sigo a todas partes, cada día te quiero más. " (cantec de insotire Club Atletico Boca Juniors).

Ce face duminica un roman (cetatean al Romaniei), iubitor de carti, indragostit de teatru, amator de muzee, pasionat de muzica, indragitor de parcuri cand ajunge intr-un oras in care sunt sute de librarii si e luna cartii, in care sunt zeci de piese de teatru in fiecare zi, in care muzeele abunda iar in parcuri nu te someaza nimeni sa nu calci pe iarba? Hai sa va ajut nitel: romanul sunt eu, orasul e Buenos Aires. Raspuns: romanul merge la meci. Il rumano se va a la cancha. Ma rog, la rumana.

Concret, la Boca Juniors - Godoy Cruz Mendoza. Pe La Bombonera - asta e stadionul celor de la Boca. De ce i-or zice asa ca nu seamana deloc cu o cutie de bomboane de ciocolata?! Nici pe-afara, nici pe dinauntru. Pana nu va scandalizati ca ce-am cautat intr-un loc rau famat ca La Boca, ca se moare, se fura, etc - stati linistiti, am fost intr-un grup eterogen dar plin de entuziasm (mai ales fetele):

- doua fete din Norvegia (una foarte blonda, cealalta foarte insarcinata)

- doi baieti din Anglia (unul ex-jucator la juniorii lui Southampton, celalalt - mucos, adica racit)

- un american (auto-suficient)

- doi australieni (el - fost fotbalist actualmente antrenor, ea - sotie)

- trei neozeelandezi (un cuplu activand in administratia NZ plus fratele ei)

- doi nemti (bavarezi, ea - studenta la Stiinte Politice, el - purtator de camasa hawaiiana)

Cum nu puteam sa intram pe stadion asa ca la mall, am fost initiati intai in tainele stadioanelor - desi toti paream sa mai fi trecut prin asta. Ca n-am mers de capul nostru, ne-a pastorit o super-dedicata a echipei (Cecilia pe numele ei, blonda si subtire, proaspat intoarsa din Anglia). Asa ca ne-a invatat cum sa ascundem brichetele in conversi, cum sa dam din mana (da, stiu cum suna, dar avea sens), ce sa strigam.... Dupa care a urmat "baia de cartier" - ne-am oprit dupa primul control sa mancam un choripan la o bomba (un garaj, ce sa mai...). Australienii si neozelandezii, invatati de acasa sa nu riste (toti primesc aceleasi sfaturi de la medicii personali - ei chiar se duc la asa ceva inainte de a porni la drum) au recunoscut ca sunt brusc vegetarieni sau ca tocmai au mancat. Asa ca noi, temerarii sau curiosii intr-ale toxiinfectiilor alimentare ne-am delectat cu cate un chorizo indesat intr-o coaja groasa de paine. Cam multe zgarciuri dar gustos.

Si am pornit. Si ne-au oprit. De doua ori pe fete, de trei ori pe baieti. Cica ei sunt mai agresivi si ridica probleme de securitate. O lejeritate eleganta si la control si la intrat (era cu o ora inainte de incepere, e adevarat). Ne-am strecurat cum am putut printre deja-statatorii de la peluza, ne-am asezat pe treptele de ciment si am inceput sa relationam cu factorul local. Mie mi-au revenit doua fete (maxim 20 de ani) studente dornice sa-si exerseze engleza. M-au abandonat cand a aparut Del Potro pe gazon. Ca e fan Boca si l-au premiat oficialitatile, ocazie cu care a dat cu mingile de tenis in capul unor spectatori. Cu cele de fotbal n-a reusit decat sa zapaceasca oamenii de ordine care fugeau sa i le-aduca sa mai incerce o data sutul cu piciorul stang. Cu piciorul drept - luft dupa luft.

Meciul n-a fost cine stie ce, recunosc ca am cascat de doua ori - si l-am oripilat pe ex-fotbalist cand i-am zis ca parca vad ca Godoy primeste un 11 m. Si-a primit. Asa ca nu s-a mai mirat nimeni ca Boca a pierdut in ultimul minut. M-asteptam sa vad jonglerii, biciclete, combinatii. In schimb au compensat toti jucatorii prin interes si efort. Mi s-a parut mie ca Godoy stia mai bine ce vrea, adica daca aveau mingea direct spre poarta tasneau. Boca era cu atacurile pozitionale. De-aia poate si primul lor gol a fost celebrat la cateva secunde dupa ce s-a intamplat ca paruse o respingere de pe linie si pe urma o bara si pana a vazut centralul ca secundul indica gol a trecut ceva. Si mi-a mai placut ceva la jucatori: n-au faultat (i-a scapat unuia genunchiul in nasul unui coechipier) si n-au tras de timp. S-a jucat snur.

Daca meciul n-a fost extraordinar, publicul merita toate aplauzele. Nu vorbesc de galerie, ci de omul normal platitor de bilet si iubitor neconditionat de echipa. Mai copii, cum cantau si aplaudau chiar cand Boca era condusa, cum se bucurau mamele de familie cand dadeau pumele gol, cum chiraiau copiii cand recuperau ai "nostri" mingea, cum roseau fetele cand baietii mai scapau cate un "puto". Dar cea mai mare surpriza a fost ca pe stadion NU SE SPARGEAU SEMINTE! Nu se scuipa nimic. Treceau din cand in cand printre noi, ca niste balerini trecuti prin reconversie profesionala vanzatori de Coca Cola si inghetata. Mda, ca la teatrul de papusi. Cum se poate sa se bucure cineva pur si simplu de partida (ca am stat tot meciul in picioare toate zecile de mii cati am fost) fara sa scuipe in parul sau pe umarul celui din fata o coaja de floare sau bostan? Cum de nu-i interesa mama nimanui? Ce oameni sunt astia domnule sa-si tina gurile libere pentru cantat? In schimb se fuma. Nu neaparat tutun.

Am iesit la fel de elegant - in zece minute ramasesera doar cei de la peluze. Iar la un sfert de ora dupa ce s-a terminat meciul incuiau portile. Noi - inapoi pentru inca un chorizo si un suc. De despartire stapana garajului ne-a pupat pe toti (ca aici te pupa vrei-nu vrei) si ne-a urat cu un zambet stirb (cam toti in Boca sunt fara dinti) sa venim peste doua saptamani ca o sa fie macel.

Cum stateam cu ochii-n gazonul impecabil (cel putin de unde stateam noi si dupa traiectoria balonului asa parea) mi-am adus aminte de Ilie Dobre, Sebastian Domozina, Ion Ghitulescu, Dumitru Pelican, Nicolae Secosan. Cum nu-i stiti pe astia? Hai ca de Teoharie Coca-Cosma trebuie sa fi auzit. Pentru cei care nu-si faceau temele pe vremea impuscatului ascultand (cand nu se intrerupea curentul) Radio Actualitati: cautati-i pe Google. Nu stiti ce-ati pierdut.

¡Hasta la Victoria Siempre!

Te abandonaron - por mucho tiempo. Te atacan - todavia. Jamas te apagaron.

Si tot Cicero, mai de mall

Ich bin ein Dichter, ein Denker

De la doi proaspat absolventi de liceu bavarez (Katharina&Lukas) am aflat de Roger Cicero (ca nu ma uit la Eurovision. Dupa nume - Roger Marcel Cicero Ciceu, pare roman. Il recunoaste careva?

Catalina und Catalina - Uebersetzung, bitte :)

Pentru cei care asteapta 2012 (evenimentele nu filmul)