Despre pinguini si nu numai

Motto: "La vida es corta, generalmente." (DD via SPA)


Ma urmareste muzica asta de cateva saptamani. Si nu e pentru ca am fost la aproape o mie de kilometri de Antarctica (si la vreo 10.000 euro cam cat costa un drum pana acolo la deschiderea sezonului in noiembrie).




Intalnirile mele cu pinguinii (Magellan - pronuntat de argentinieni magashanes) au fost pe taram prielnic mie - am incercat (spre disperarea grupului basc cu care eram) sa duc relatia la un alt nivel dar n-am reusit. Ati vazut ciocul unui pinguin de-aproape?

. . .

Azi s-a hotarat: Argentina merge la Mondial. Posibil si Uruguay daca trece de barajul cu nu-stiu-ce echipa din grupa Caraibilor, ca Chile a batut Ecuadorul (asta am inteles de la tv). Am ajuns la timp in Buenos Aires din Colonia ca sa vad meciul - neimpresionant, ca si golul, dar au infrant! Si cum victoriile se sarbatoresc aici la Obelisc, m-am abatut in plimbarea mea semi-nocturna (daca e dupa zece dar inainte de miezul noptii cum se cheama?) sa va fluturari de steaguri. Slabut. Nici circulatia nu se oprise, nici claxoane, maxim 50 de optimisti. Erau mai multi in susul strazii pe Corrientes cascand gura la afisele de la opera si Gran Rex. Mi s-a explicat ca a fost o victorie usoara ca miza si oponent. N-as fi zis dupa ce agitatie era in oras inainte de partida, sau vazand bucuria jucatorilor. Ca sa nu mai vorbesc de Maradona...

Flanand pe strazi, i-am observat din nou pe "selectorii" de gunoi. Aici, seara fiecare empresa scoate in strada sacii cu gunoiul zilei si pana pe la 2-3 cand trec cei de la salubritate vezi pe strada grupuri care selecteaza gunoiul in categorii de refolosibile. Nu stiu cum sunt organizati, cum isi impart strazile dar ce ma surprinde de fiecare data e eficienta cu care dau gata mormane de saci. I-am vazut si acum doi ani, dar acum parca sunt mai multi. Si-au pastrat aerul decent - nu sunt cersetori si nici golani. Azi vorbeau despre meci - incet, sfatos, fara sa se opreasca din triat, comentau performanta fiecarui jucator. Si pe cuvant ca vorbeau mai frumos decat exaltatii de la tv. Concluzia lor: "Castigam Mondialul daca nu castiga Brazilia".

Feliz cumpleaños a mi!

Motto: "El infinito no tiene acento" (lirica murala uruguayana)

Ei, da! Debutez in al optulea cincinal. Multumesc de urari, nu stiu daca sa le intorc pe toate (unele pareau sa n-aiba aplicabilitate la expeditori). Am sarbatorit cu tapa de cuadril si un pahar de Malbec. Si cu cateva prajituri. Nu m-am putut hotari - asta e varianta eleganta pentru "m-am lacomit", ca sa stiti.

Sunt in Montevideo - a fost o zi super-faina, asa ca iar m-am ars pe nas (mai ales dupa parjolul din Asuncion de acum cateva zile). Am batut orasul pe toate partile, maine dimineata pornesc spre Colonia si seara sunt in Buenos Aires. La timp pentru meciul Uruguay-Argentina, DECISIV pentru calificarea la Mondial pentru ambele echipe. Daca nu stiati, cel mai mare inamic al argentinienilor e tristetea care ii copleseste dupa ce pierd un meci. Dar v-am zis ca e totul aranjat, nu?

Acum, la inchidere beau cu vecinii de hostel jote (vin cu coca cola dupa reteta ciliana) si mancam pizza, asa de sarbatoare. Dupa cum isi cauta mai toti refugiul in mate cred ca peste o ora dormim toti.

Poza - autoportret pe Rambla Britanica, Montevideo (ca sa nu aud comentarii legate de umbra din poza).

De vazut - Abrazos Rotos, Almodovar con Penelope Cruz por supuesto

Breve y cordial

Motto: "Yo voy por el mundo a tientas..." (Miguel Poveda - A ciegos)

Pe scurt:
- sunt in Buenos Aires (pe care l-am regasit mai murdar decat mi-l aminteam dar la fel de plin de teatre, librarii, cafenele si oameni dornici de povesti - dar povestesc alta data pe larg/lung)
- maine zbor la Asuncion sa ma reobisnuiesc cu temperaturile peste 30 C
- revin in BA luni (de zi nationala - iar nu iese picior de porteno la munca)
- marti - joi Montevideo si Colonia del Sacramento
- sambata viitoare - decolam spre Australia

Cica meciul Argentina - Peru pentru calificare la Mondiale e "rezolvat". Mi-a zis mie un taximestrist de incredere (stia despre Dunare & Dracula) ca au un vicepresedinte argentinian la FIFA care stie ce face.

Fug sa ma pregatesc pentru zborul de maine sa nu trezesc colegii de camera. Printre ei, un chinez din Siniiiii - mda, mi-a luat ceva timp sa deduc ca e din Sidney. Si vorbeste cum ne place noua: cu "l" in loc de "r". Deci, poftiti la "lice" :)

Dimineata cu sange si seara cu cantec

Motto: "Dicen que viajando se fortalece el corazon..." (Solo se trata de vivir - Litto Nebbia).

Azi era sa raman cu cativa centimetri mai scunda, si anume in regiunea superioara. Numai conditia fizica, nervii de otel si privirea agera m-au salvat. Aiurea! Am avut noroc si casca. Bref (ca factorul francez e determinant), am avut prima si cel mai probabil ultima lectie de snowboarding. Care s-a soldat cu sange. Nu de roman, Doamne fereste, ci de american, german, argentinian si francez.

Dupa ce am cazut in toate felurile in primul sfert de ora, mi-am pus casca. Dupa jumatate de ora mi-am pus o fasa elastica la genunchiul drept - partia era ideala pentru incepatori: gheata tun. Dupa o ora m-am oprit cu o americanca (Heather) la radacina romanca de-a noastra nitel diluata cu sange texan sa bem un gatorade cu un analgezic - cinste americana. Colegii de hostel s-au oprit si ei din activitati si ne-am dat de-o parte sa ma comentam alegerile din Germania (felicitari Frua Merkel pentru realegere), geopolitica si calitatea berii din Argentina. Ma pregateam sa-mi scot casca sa-mi aranjez fesul - da, aveam fes ca nu stii niciodata ce paduchi misuna pe cararile celor care imprumuta casti. N-am mai apucat ca m-a traznit ceva langa ochiul stang, m-am insurubat intr-un triplu lutz si-am ratat cu putin sa-mi plasez nasul intr-o placa. Am optat pentru solutia sanatoasa a ghetii. Si s-a stins lumina. N-am putut sa savurez momentul prea mult ca m-a luat cu reveneala in injuraturile multi-lingve. In general cam toate adresate mamei celui care ne-a macelarit - ce altceva decat un francez. Unu n-a scapat dintre noi - Heather cu steroizii in buzunar pentru un disc inflamat a ramas intepenita, baietii din Germania mai aveau putin si-si inghiteau ghetele unul altuia iar argentinianul avea nasul spart. Francezul - tragea un picior si nu-si mai simtea degetele de la mana dreapta. Dupa aplanarea conflictului international - la bodega de pe partie unde ne-am retras ca sa inventariem pierderile, ne-am retras spre odihna ca la spital n-aveam ce cauta si oricum nu era nimeni sa-ti dea o aspirina ca participa tot orasul in par la un concurs de alergari.

Asa ca seara, la iesirea cu saniile trase de caini am sarit momentul cu motoschiurile si am pasit cu talpicile (ca nu stiu cum sa le zic - aici le zic raquetas) si cu felinar in mana pe ce zapada s-a mai gasit. N-am nimic, doar cand merg simt ca imi ramane corpul in urma. A! Si categoric lovitura mi-a rearanjat fisierele asa ca atunci cand mi-a venit randul sa cant ceva in romaneste (ca deh, era foc de tabara) le-am zis-o pe aia cu "hai,li, hai, lo" a lui Radu Gheorghe. Ca au ramas colegii de excursie nocturna bulversati ca romana nu seamana cu nimic :)

Maine dimineata in zori (in crucea diminetii chiar) pornesc spre Punta Arenas. Din nou in Chile...

Ushuaia - la capatul lumii

Sunt deja in Ushuaia de doua zile si ma intreb cum de rata sinuciderilor in Tara de Foc nu e ridicata. Aici temperatura cea mai ridicata ajunge la 14-15 grade. Iar vremea e enervant de schimbatoare: am experimentat in 5 minute (nu exagerez) soare, o ninsoare marunta, pe urma ditamai fulgii si din nou soare vantos. Inutil sa mai zic ca am cateva straturi pe mine si parca tot mi-e frig. Caciula nu-mi pun, nu insistati.

Ca orice explorator incipient care a citit macar Toate panzele sus (si a vazut si filmul) visam sa vad Canalul Beagle, Tara de Foc, Farul de la capatul lumii (asta e de la Jules Verne). Asa ca am infrant furia vantului si prudenta prefecturii si-am pornit cu catamaranul pe Canalul Beagle. Aventura careia i-am supravietuit cu doar un moment de emotie adevarata cand dintr-o combinatie de neatentie (ca ma supara niste tristeti), trepte umede si un iures austral era sa cad peste bord elegant si inutil (restul calatorilor si echipajul erau la adapost). Oricum, echipajul s-a straduit cat a putut sa ne imbolnaveasca plimbandu-ne prin vijelie pe insule parasite, dar "locuite candva". Asa ca am vazut niste gropi unde se adaposteau indigenii. Pe urma, bifeaza insule cu lei de mare, cormorani, etc. pana cand nu mai conta (si nici nu mai simteam) daca aveam gecile pe noi sau nu. Iar farul (Les Eclaireurs) nu e al lui Jules Verne.

Azi am savurat minunatiile si zapada (pe alocuri noroiul) din parcul Tierra del Fuego. Si un pic de istorie - ca mai multa n-au, Ushuaia fiind initial (cum altfel) colonie penitenciara. Infiintata ca sa aiba si Argentina prezenta in sudul extrem dupa impartirea Patagoniei cu Chile. Asa ca m-am dat cu el tren del fin del mundo - aici totul capata eticheta "de la capatul lumii", tren care reface traseul trenului cu care ieseau la munca cei condamnati. Adica la taiat copaci pentru scopuri personale si publice. Si au tot iesit in fiecare zi, doua trenuri/zi, zeci de ani asa ca acum un versant intreg e defrisat. Pe langa istoria trista pe care ti-o recita vocile in difuzoare cate te plimbi, privelistea depresiva e inviorata de cate un cetatean imbracat in straie de ocnas. Adica sa intram in atmosfera. Asta in timp ce trenurile sunt niste jucarii, colorate vioi si trase de cate o minilocomotiva cu aburi.

Pe poteci (ca nu m-am lasat pana nu m-am afundat in zloata impreuna cu o irlandeza din Dublin) nu mai trecuse picior de guardaparque - nesemnalizate si intrerupte. In schimb in ape - niste castori grasani naturalizati din Canada. Adusi in speranta ca vor revolutiona piata obiectelor de pielarie - doar ca argentinienii au zis pas, ca ei raman la pielea de vita . Asa ca acum guvernul plateste 7 dolari pe coada de castor mort.

Maine - ultima zi in Ushuaia, alte experiente. Trec din nou in Chile si o iau spre tinutul lacurilor.

Intre timp, ma bucur de povestile colegilor de hostel intrerupte din cand in cand de un amploiat care imi aduce ciocolata calda ca m-a vazut cu suparaciunea in ochi. Cica ciocolata si muzica reggae te scapa de griji. Mie mi-au reactivat niste ciupituri - care cica ar fi altceva. Dar cum n-am timp sa merg la doctori, dau cu crema de galbenele (cu osid de zinc - din Brazilia, usuca tot) sau cu crema de zanahorie (morcov - de la maicutele de la Sta Catalina din Quito). Si mi-a promis o americanca cu origini romano-ungare ca daca ma simt rau imi da din steroizii ei. Ca am si febra - de cand in Puerto Madryn fetele din Anglia cu care am stat au luptat impotriva germenilor cu taisul frigului ca sapun nu foloseau.

Patagonia - pamant romanesc

Pentru cei care mai au indoieli - iata o poza din Puerto Madryn (oras cica fondat de galezi). Nu e un colt de Romanie?

Pe urmele lui Julius Popper

Pornesc spre Patagonia. Odata cu primavara - 21 septembrie e echinoctiul de primavara in emisfera sudica. 19 ore pana la Puerto Madryn.

Noaptea vrajitoarelor

Motto: "No me importa lo que digan, lo que digan los demás, yo te sigo a todas partes, cada día te quiero más. " (cantec de insotire Club Atletico Boca Juniors).

Ce face duminica un roman (cetatean al Romaniei), iubitor de carti, indragostit de teatru, amator de muzee, pasionat de muzica, indragitor de parcuri cand ajunge intr-un oras in care sunt sute de librarii si e luna cartii, in care sunt zeci de piese de teatru in fiecare zi, in care muzeele abunda iar in parcuri nu te someaza nimeni sa nu calci pe iarba? Hai sa va ajut nitel: romanul sunt eu, orasul e Buenos Aires. Raspuns: romanul merge la meci. Il rumano se va a la cancha. Ma rog, la rumana.

Concret, la Boca Juniors - Godoy Cruz Mendoza. Pe La Bombonera - asta e stadionul celor de la Boca. De ce i-or zice asa ca nu seamana deloc cu o cutie de bomboane de ciocolata?! Nici pe-afara, nici pe dinauntru. Pana nu va scandalizati ca ce-am cautat intr-un loc rau famat ca La Boca, ca se moare, se fura, etc - stati linistiti, am fost intr-un grup eterogen dar plin de entuziasm (mai ales fetele):

- doua fete din Norvegia (una foarte blonda, cealalta foarte insarcinata)

- doi baieti din Anglia (unul ex-jucator la juniorii lui Southampton, celalalt - mucos, adica racit)

- un american (auto-suficient)

- doi australieni (el - fost fotbalist actualmente antrenor, ea - sotie)

- trei neozeelandezi (un cuplu activand in administratia NZ plus fratele ei)

- doi nemti (bavarezi, ea - studenta la Stiinte Politice, el - purtator de camasa hawaiiana)

Cum nu puteam sa intram pe stadion asa ca la mall, am fost initiati intai in tainele stadioanelor - desi toti paream sa mai fi trecut prin asta. Ca n-am mers de capul nostru, ne-a pastorit o super-dedicata a echipei (Cecilia pe numele ei, blonda si subtire, proaspat intoarsa din Anglia). Asa ca ne-a invatat cum sa ascundem brichetele in conversi, cum sa dam din mana (da, stiu cum suna, dar avea sens), ce sa strigam.... Dupa care a urmat "baia de cartier" - ne-am oprit dupa primul control sa mancam un choripan la o bomba (un garaj, ce sa mai...). Australienii si neozelandezii, invatati de acasa sa nu riste (toti primesc aceleasi sfaturi de la medicii personali - ei chiar se duc la asa ceva inainte de a porni la drum) au recunoscut ca sunt brusc vegetarieni sau ca tocmai au mancat. Asa ca noi, temerarii sau curiosii intr-ale toxiinfectiilor alimentare ne-am delectat cu cate un chorizo indesat intr-o coaja groasa de paine. Cam multe zgarciuri dar gustos.

Si am pornit. Si ne-au oprit. De doua ori pe fete, de trei ori pe baieti. Cica ei sunt mai agresivi si ridica probleme de securitate. O lejeritate eleganta si la control si la intrat (era cu o ora inainte de incepere, e adevarat). Ne-am strecurat cum am putut printre deja-statatorii de la peluza, ne-am asezat pe treptele de ciment si am inceput sa relationam cu factorul local. Mie mi-au revenit doua fete (maxim 20 de ani) studente dornice sa-si exerseze engleza. M-au abandonat cand a aparut Del Potro pe gazon. Ca e fan Boca si l-au premiat oficialitatile, ocazie cu care a dat cu mingile de tenis in capul unor spectatori. Cu cele de fotbal n-a reusit decat sa zapaceasca oamenii de ordine care fugeau sa i le-aduca sa mai incerce o data sutul cu piciorul stang. Cu piciorul drept - luft dupa luft.

Meciul n-a fost cine stie ce, recunosc ca am cascat de doua ori - si l-am oripilat pe ex-fotbalist cand i-am zis ca parca vad ca Godoy primeste un 11 m. Si-a primit. Asa ca nu s-a mai mirat nimeni ca Boca a pierdut in ultimul minut. M-asteptam sa vad jonglerii, biciclete, combinatii. In schimb au compensat toti jucatorii prin interes si efort. Mi s-a parut mie ca Godoy stia mai bine ce vrea, adica daca aveau mingea direct spre poarta tasneau. Boca era cu atacurile pozitionale. De-aia poate si primul lor gol a fost celebrat la cateva secunde dupa ce s-a intamplat ca paruse o respingere de pe linie si pe urma o bara si pana a vazut centralul ca secundul indica gol a trecut ceva. Si mi-a mai placut ceva la jucatori: n-au faultat (i-a scapat unuia genunchiul in nasul unui coechipier) si n-au tras de timp. S-a jucat snur.

Daca meciul n-a fost extraordinar, publicul merita toate aplauzele. Nu vorbesc de galerie, ci de omul normal platitor de bilet si iubitor neconditionat de echipa. Mai copii, cum cantau si aplaudau chiar cand Boca era condusa, cum se bucurau mamele de familie cand dadeau pumele gol, cum chiraiau copiii cand recuperau ai "nostri" mingea, cum roseau fetele cand baietii mai scapau cate un "puto". Dar cea mai mare surpriza a fost ca pe stadion NU SE SPARGEAU SEMINTE! Nu se scuipa nimic. Treceau din cand in cand printre noi, ca niste balerini trecuti prin reconversie profesionala vanzatori de Coca Cola si inghetata. Mda, ca la teatrul de papusi. Cum se poate sa se bucure cineva pur si simplu de partida (ca am stat tot meciul in picioare toate zecile de mii cati am fost) fara sa scuipe in parul sau pe umarul celui din fata o coaja de floare sau bostan? Cum de nu-i interesa mama nimanui? Ce oameni sunt astia domnule sa-si tina gurile libere pentru cantat? In schimb se fuma. Nu neaparat tutun.

Am iesit la fel de elegant - in zece minute ramasesera doar cei de la peluze. Iar la un sfert de ora dupa ce s-a terminat meciul incuiau portile. Noi - inapoi pentru inca un chorizo si un suc. De despartire stapana garajului ne-a pupat pe toti (ca aici te pupa vrei-nu vrei) si ne-a urat cu un zambet stirb (cam toti in Boca sunt fara dinti) sa venim peste doua saptamani ca o sa fie macel.

Cum stateam cu ochii-n gazonul impecabil (cel putin de unde stateam noi si dupa traiectoria balonului asa parea) mi-am adus aminte de Ilie Dobre, Sebastian Domozina, Ion Ghitulescu, Dumitru Pelican, Nicolae Secosan. Cum nu-i stiti pe astia? Hai ca de Teoharie Coca-Cosma trebuie sa fi auzit. Pentru cei care nu-si faceau temele pe vremea impuscatului ascultand (cand nu se intrerupea curentul) Radio Actualitati: cautati-i pe Google. Nu stiti ce-ati pierdut.

¡Hasta la Victoria Siempre!

Te abandonaron - por mucho tiempo. Te atacan - todavia. Jamas te apagaron.

Si tot Cicero, mai de mall

Ich bin ein Dichter, ein Denker

De la doi proaspat absolventi de liceu bavarez (Katharina&Lukas) am aflat de Roger Cicero (ca nu ma uit la Eurovision. Dupa nume - Roger Marcel Cicero Ciceu, pare roman. Il recunoaste careva?

Catalina und Catalina - Uebersetzung, bitte :)

Pentru cei care asteapta 2012 (evenimentele nu filmul)

Pe unde am mai ajuns....

Jelou,

N-am prea mult timp asa ca pun doua poze de pe unde sunt :)

Bolivia - primul pas

Am infrant soarele, vantul si praful! Am razbit salarul Uyuni asa ca acum astept imprafosata, cu buzele crapate si cu ochii injectati autobuzul de Potosi.

Acum trei zile am dat piept cu vigilenta si agerimea granicerilor bolivieni de la granita cu Chile, filiera San Pedro de Atacama. Nu mi-au verificat viza (obtinuta in fuga in Santiago de la un domn cu surtuc si dinti de aur). Pentru ca nu aveau sa-mi dea rest la nu stiu ce taxa un domn cu fes rosu mi-a facut discount. Punctul de trecere a frontierei pe care l-am folosit e nitel mai mare decat o cutie de pizza, asa ca mi-am tot dat coate cu un grup numeros de studenti francezi care nu stiau sa completeze formularul de migratie iar cand a fost sa plateasca li s-a facut rau instantaneu.

Mai multe cand ajung intr-un loc decent - sper Potosi unde musai vizitez Cerro Rico. Stie cineva cat trebuie sa te expui ca sa faci silicoza?

Sa traim.

Insula Pastelui

Iorana korua,

Ieri a fost ziua bunicii mele (93) - sa-mi traiasca, multumesc! In cinstea evenimentului m-am rasfatat cu o cavalcada - cateva ore am fost doar eu, Puna (calul), drumul, dealurile, vantul, culturile de cartof dulce si plantatiile de ananas. Si inca 6 zapaciti cu caii lor. Majoritatea zapacitilor din Franta, caii toti localnici. Stiati ca in Insula Pastelui sunt mai multi cai decat locuitori? Cica sunt cam 4000 de locuitori si peste 5000 de cai.

Deocamdata nu pot decat sa postez doua poze, una cu bestia si alta cu Maestrul Hotu (sculptor si pictor cu diploma, spirit liber si neingradit de conventii sau de Pinochet). La sora lui (coana Elvira) am stat. Amandoi m-au privat de somn, indopandu-ma cu povesti.

Fug - nu pot sa povestesc acum - fetele cu care stau (toate bioloage braziliene) incearca sa ma convinga de doua ore intr-o spaniportungleza ce fiinte minunate sunt liliecii. Daca nu ajungem la consens presimt ca nu dormim.

Alte poze Pacaya

Pacaya

N-am putut pleca din Antigua fara sa fac the trip - adica sa ma catar pe vulcanul Pacaya, unul dintre vulcanii activi din Guatemala, de unde m-am intors cu cel putin doua certitudini:

1. rasa alba nu e nici pe departe extincta

2. Megan Fox is hot

Pe ce ma bazez? Pentru 1 - din cei 17 turoizi care am luat cu asalt vulcanul la 8 dimineata numai eu si o duduie din Berlin eram la categoria saten. Restul - blonzi pana la os, chiar si australienii si francezii. Iar grupurile cu care ne-am intalnit la inmuiat batul in lava nu stateau mai prost. Viitor de aur rasa noastra are! Iar pentru 2 - asa ne-a convins unul dintre australienii de peste 30 de ani - sa nu va imaginati ca era vreun copil, fan declarat Transformers.

Am inceput ascensiunea pe la 8 dimineata (smulsi din paturi de pe la 5) si dupa o scurta tatonare arienii si-au aratat superioritatea fizica si au justificat investitiile in vitamine din copilarie. Ghidul fugea cu piciorutele scurte incercand sa ajunga in frunte. M-am incordat din oasele subrezite si m-am tinut dupa ei. Asa ca traseul de o ora si jumatate spre doua ore l-am facut intr-o ora si 10 minute - cele zece minute folosite ca sa mai facem poze. Nu conta ca era cenusa vulcanica si bateam pasul pe loc, ca erau pietre care se surpau sau ii zgariau pe cei cu panatloni scurti - fiecare avea o mandrie nationala de aparat. Iar cand am ajuns la canlul de lava a inceput nebunia pozelor. Ne-am inghesuit toti sa facem poze cu batul in lava, ca ma si mir cum nu s-a rupt lava intarita pe care stateam. Pe urma, impreuna cu australienii am facut un experiment documentat: am aruncat o moneda in lava sa vedem cum se topeste. Ei bine, moneda a cazut pe lava ca si cum ar fi cazut pe ciment, adica a tresarit nitel dupa care a inceput usor-usor sa dispara. Nimic spectaculos.

Pe langa intalnirea cu lava (frigea aerul ca nu puteai sa faci o poza decenta - de-aia ghizii aveau manusi) cel mai mult mi-a placut coborarea prin cenusa vulcanica. Urcusul pe pietrele tremurande - una mi-a nimerit in genunchi disclocata de un ante-mergator, e la mai putin placute. Si mi-au mai placut caii care mai urcau cate un turist cu incheieturile slabite de varsta si excese.

El Trono de Mexico

Daca doriti sa stiti ce ascult in chicken bus pe drumuri de munte, click aici http://www.youtube.com/watch?v=IhU7h2i_Qzw.

Versurile, copii, versurile...

tot antigua

Pantaleon si vizitatoarele (cititi si cartea totusi daca n-ati facut-o deja)

antigua - poze

Antigua

Motto: "Y, finalmente, en nombre propio, déjame darte las gracias más profundas, poniendo el corazón en la mano, por tantas pruebas de afecto y comprensión, por tantas enseñanzas íntimas que nunca olvidaré." (Pantaleon y las visitadoras - Mario Vargas Llosa)

Am ajuns in Antigua pe la 6 si jumatate dimineata dupa o noapte in care coapsa carnoasa a unei doamne s-a odihnit pe genunchiul meu stang in autobuzul plin-ochi de la Flores. Autobuz pe care l-am prins cu mult noroc si putin ajutor local. La volan doi soferi blonzi-spic care ne-au torturat cu un film productie nationala groaznic si galagios.

Potrivit ghidurilor si agentiilor de turism Antigua e un “must” pentru orice calator in Guatemala. Si e foarte cool sa inveti spaniola la una din scolile de aici – recomandat e sa stai cam doua luni. Dar nu numai de-asta strazile, cafenelele si hostelurile din Antigua sunt pline de straini de peste tot (evident ca predomina americanii), ci mai ales pentru farmecul de oras vechi, neatins de dorinta de forme noi (architectural vorbind), ba pe alocuri chiar lasat in ruine. I-au si “ajutat” cateva cutremure care au cam daramat bisericile.

Strazile sunt inguste, pietruite – fiind declarat oras-monument nu le pot asfalta, marginite de case colorate care ascund dincolo de zidurile inalte si de portile de lemn sculptat curti interioare cu gradini si fantani. O gramada de cafenele sunt luate zilnic cu asalt de la prima ora – adica de la 6! Desi ti se spune peste tot ca cea mai buna cafea “pleaca la export”, se pare ca mai ramane cate ceva si pentru consum local. Nu pot sa confirm – eu combat cu licuado (suc) si ciocolata. Din cand in cand cu cate un “monkey ass” – ciocolata, inghetata, unt de arahide. Multe din cafenele sunt si adapost pentru agentii de turism si librarii second-hand. Citeste lumea. Ca in orice oras turistic o sa gasesti in Antigua o gramada de magazine de suveniruri cu tot ce vrei, de la covoare si paturi la pixuri, de la pantaloni si bluze traditionale la cutite si portofele.

Cetele de invatacei de spaniola flaneaza pe strazile din centru incepand de dimineata. Pe multi dintre ei ii suspectez ca s-au inscris la cursuri cu iluzia ca se vor simti din nou tineri si vor retrai o scurta studentie (pentru ca sunt comisi celor 2 luni recomandate). Mai mult de jumatate din ei n-o sa vorbeasca in spaniola nici macar in concediu (daca destinatia o impune) iar europenii admit ca o invata pentru ca nu se stie ce oportunitati apar in Uniune. Respect insa faptul ca se trezesc dimineata – cursurile incep si la 7.

Una peste alta, avand de gestionat atat de multi turisti Antigua se straduieste sa ii tina ocupati cu tot felul de evenimente gratuite (expozitii, filme, seminarii) sau cu activitati de voluntariat (ore de engleza pentru copiii localnicilor, prestat diferite munci la ferme organice). Plus ca pentru cei care nu-si numara quetzalii din buzunar sunt organizate tururi spre alte zone de interes (Lacul Atitlan, Chichicastenango, Quetzaltenango, Flores) sau pe vulcani.

Pentru curiosi – poze.

Flores (Guatemala)

Guatemala e un vis insorit si doldora de oameni harnici. Sorele rasare pe la 5 si ceva si pana pe la 7 nu-i chip sa scapi de el. Similar, omuletii incep treaba pe la 6 (AM) si nu se opresc decat cand nu mai vad unde dau cu ciocanul. Pe bune! Sambata (4 iulie) cand am intrat in Guatemala si i-am vazut ca lucrau la drumuri m-am minunat ca veneam din Belize unde scosesera gratarele pe marginea strazii toti particularii si-ti vindeau coaste de porc sau haripi de pui direct din 4x4. Cand am ajuns in Flores (o insulita mai mica decat un cartier bucurestean) i-am gasit si aici schimband pietrele cu care sunt pavate strazile si turnand ciment. Pe mai multe strazi de-odata. Vrednic popor si mancator de mult avocado! Ti-l dau la orice - si la supa. Bine, la supa am primit si o piramida (maya) de orez cu legume + painica prajita frecata nitel cu usturoi.

Ieri in crucea zilei, urmand exemplul oamenilor locului ne-am adunat la 5 dimi un grup de turoizi insetati de patima cunoasterii. Asa ca la 6 si un sfert eram la Tikal si ne luam micutul dejun (ca e scump la site-uri). Deja la 7 ne avantasem pe cararile parcului sa vaza okiul si sa tresara sufletul de bucuria istoriei descoperite. 5 ore ne-a luat cu ghid cu tot sa vedem o particica din cei 16 km patrati de parc. N-as zice ca era periculos (cum scrie la ghiduri) sa te avanti singur spre cate un templu izolat (si au si de-astea), nici macar sa te ratacesti - era duminica si erau si multi localnici cu copiii de rigoare. Unul nu era mai mare de 6 ani. Ne-am catarat pe toate piramidele pe care s-a putut, ne-am amuzat de un nene si doua doamne care faceau yoga in mediul incarcat de spiritualitate (m-a lasat masca domnul cand a stat in cap si a facut bicicleta). Grupul - numeros si eterogen. Surpinzator de multi europeni. Cu cine credeti ca am fost colega de grup? Cu un roman (sas mai mult) emigrat de 20 de ani in Germania si cu prietena lui, care de unde putea sa fie? Din Grecia. Si cum putea s-o cheme altfel decat Marina. Vorbeau intre ei in germana, ambii cu accente adorabile. Cristian (sasul) mi-a povestit cum era in Romania acum 20 de ani ("ca tu erai prea mica, probabil nu-ti mai amintesti"), iar Marina cum e in Cuba (de-acolo veneau). Asa ca ambii s-au declarat experti in comunism. Lui ii daduse angajatorul concediu 3 luni din motive de criza, iar pe ea o criza a trimis-o intr-un concediu pe perioada nedeterminata. Asa ca de ce sa nu profite? Lucru de neinteles pentru un cuplu de estonieni care ne-a asasinat cum sunt ei in cautarea salariului perfect si de-aia se muta unde primesc "si o suta de dolari in plus".

Revenind la Tikal - parcul e urias, poti sa stai o zi in el si sa nu revezi temple pe care le-ai mai vazut. Inca se lucreaza la unele (cu japonezi, cu nemti) si unele sunt izolate de restul complexului. Plus ca vezi tucani (cu cat mergi mai devreme, cu atat ai mai multe sanse), maimute. Aici am aflat si eu ca Ah Cacao nu e un nume de magazin de cafele si ciocolatzi (asa am vazut in Mexic) ci un nume de sef mayas tikalez. De-aia am pornit in calatorie, domnule, ca sa ma eruditez :)

La revenirea in Flores ne-am aruncat sa mancam traditional maya - yucca, ou, avocado. Nici nu stiti ce bun a fost. Iar seara am prins un cer de pictor renascentist entuziast, o minune. Si de parca n-ar fi fost de-ajuns, cand a apus soarele a inceput o o furtuna muta de fulgere. Si uite-asa, am stat turoid langa turoid, care in lac, care pe marginea lui uitandu-ne mai bine de o ora la cum se lumina cerul si ce liniste era. Din cand in cand se mai auzea cate un F... word. Dar s-a uitat si de happy hour, si de impachetat....

La noapte - calare pe matura spre Guatemala de unde un nene cu okelari (asa mi-a fost descris) ma duce spre Antigua - Mecca turoizilor in Guatemala.

Sa traim.

PS: Ce e cu moda asta a ochelarilor de soare cu rame albe?!

Happy 4th of July

Motto:"Si quieres vivir como rey, trabaja y no te hagas" (chicken bus lyric)


Peste cateva ore pornesc spre Guatemala. Sunt supa. Co-locatarii hostelului in care stau (in Belize City) incearca sa anime seara - avem un singur american printre noi. Restul - eropeni. Toti diveri. Gazda - Mitch (american, fost chef, fost marinar, fost "aproape" terorist cu 2 ani on probation) insista sa ne cante la chitara. Diverii sunt into iPod stuff, no folk shit. Vorbesc despre open waters si hammer (de rechin, m-am prins) cu patos si-si disputa ultimele beri. Nu sunt decat 3 baieti (unul desi are aspect si accent de pakistanez cica e din Danemarca) si vreo 10 fete, dar cineva se pare ca ascunde berile. Nimeni nu trage macar cu okiul la Coca Cola mea. In disperare de cauza se face apel la rezerve nebanuite de tequila ascunse in rucsaci pentru zile foarte grele sau orase mai putin prietenoase noaptea.

Fiecare povesteste experiente de la scufundari - care si cum era sa moara, ce gooferi au mai intalnit. Eu care si la snorkelling m-am agitat ca nu stau cu fata in apa, ca imi intra apa in tub, ca nu vad, ca daca ma ataca vreo vietate, etc tac malc. Ma salveaza un belgian - i se face rau (nu mai stim a cata oara) si discutia deviaza spre cursurile de schimb si economiile locale. Toti se intreaba cum supravietuiesc localnicii cu mai putin de 5 dolari pe zi. O finlandeza ne zice cum e cu incalzirea globala si ce treaba au rusii cu asta. Profit de imbulzeala provocata de gasirea unei sticle cu ceva alcool in ea si plec sa ma culc - cum discutia continua pe terasa, adica in dreptul geamului meu nu cred sa adorm prea curand.

Sa traim.

Daddy Yankee

Disfrutenlo!

La Ciudad Perdida

Motto: "Yo no soy un cualquiero tira machete, soy un guia" (Edwin Rey)

Expeditia a inceput intr-o sambata dimineata cand am fost livrate din Taganga in Santa Marta la agentia despre care se zice (Lonely Planet) ca ar avea exclusivitatea accesului la Ciudad Perdida. Pe drum aveam sa descoperim turisti veniti cu alte agentii. Cum ni se spusese ca plecarea s-a decalat cu o zi pentru ca ceilalti interesati sunt la scufundari, asteptam sa ne adunam. Si am cam asteptat. Nu ne-a bagat nimeni in seama vreo jumatate de ora si atunci cand s-a intamplat a fost ca sa ne pofteasca sa urcam intr-o Toyota mai batrana decat noi. Ne-au incuiat inauntru cu saci si cutii cu mancare si-am pornit. Ghid - Edwin Ray, cerut de noi si recomandat de povestile altor calatori. Nu prea semana cu pozele de pe site-uri asa ca ne-am gandit ca orice roman (daca nu sceptic din nastere, atunci convertit intr-unul) ca ne-au dat un pensionar care sa pretinda ca e Edwin. Cat ne-am inselat!

In fine, pornim. Dupa nici 10 minute ne oprim - schimbare de sofer. Se urca un cetatean care nu mai vazuse masina in viata lui. Primeste avertismentul "Tine-o la 80 ca nu poate mai mult". Primul lucru pe care il face? O forjeaza sa vada cat duce. Dupa inca 10 minute oprim sa punem benzina (ne asteapta un drum de vreo 2 ore) de la un intreprinzator care aduce benzina din Venezuela, fara taxe sau alte prostii. In sfarsit ajungem la postul de control militar - ne numara, ne verifica cu permisul de la agentie, ni se cer donatii. Iar harbul nu vrea sa mai plece din loc - toata lumea face supozitii, se inghesuie sub capota cu cate o carpa in mana, se mai trage un fum.... In sfarsit, se gaseste si solutia salvatoare - niste fire legate la alte fire. Intram in parc si mai bine de jumatate de ora ne agatam de viata, de cabluri si geamuri. Drumul e desfundat, surpat, ingust, iar soferul simte nevoia sa se uite in ochii ghidului cand vorbeste. Si vorbeste intr-una.

Ajungem in Mamay - punctul de plecare pentru toate grupurile. In buna traditie columbiana cu care ne vom obisnui in cele 6 zile, incepem cu o meritata odihna si un sandwich. Asta ne-a cam bulversat de fiecare data - invitatiile la odihna si balaceala cand nici nu incepeam sa mergem. In fine, descoperim ca nu mai sunt turisti in grupul lui Edwin, asa ca suntem noi trei, Edwin si Jaime (bucatarul). Pe la unu si jumatate o luam din loc pentru un drum de trei ore. Dar mai intai, poposim la Lagunita sa ne racorim :). Cu ocazia asta ne intalnim cu Zoe, o australianca de 18 ani, venita cu alta agentie. Se lipeste de grupul nostru si asa o sa ramana pana la sfarsit. Zoe va fi in Romania in august - doar pentru ca a aflat ca e interesant :) Asta va fi varianta in care se va derula expeditia: patru turiste, doi ghizi si un bucatar.

Inca nu m-am detasat suficient sa spun ca a fost usor. Si acum (dupa 3 zile) ezit sa merg pe o strada care e in panta sau sa urc vreo bordura inalta. Ca descriere traseul e destul de simplu:
- se coboara pe unde se urca
- in ziua 3 se ajunge la Ciudad Perdida
- in ziua 4 dupa ce se viziteaza CP vreo 2-3 ore incepe drumul de intoarcere
- traseul pentru ziua 3 si 4 e de 5 ore, 5 ore si jumatate; in rest, cam de 3 ore.
- se doarme in hamac (prima si ultima noapte), in paturi suprapuse (a doua si a patra noapte), pe saltele puse pe jos (a treia noapte)

Nu va imaginati ca ne-au fugarit sau ca ne-au chinuit. Deloc. In prima zi am urcat fara rucsaci - luati de catari impreuna cu mancarea. Din a doua zi lucrurile s-au schimbat si am tras fiecare de rucsacul personal, cu umerii zdrentuiti dar cu orgoliul nestirbit.

Tragand linie, expeditia la CP =

- baut apa din surse declarate sigure de Edwin (inclusiv niste furtune cu origine necunoscuta)
- mancat orice ne pregatea Jaime
- adormit in fiecare seara la caderea intunericului (7 max 8) si trezit in zori (6 max 7)
- baut suc la galeata (un gust grozav de medicament)
- balacit cu sau fara voie in rau
- dusuri cu apa din rau in fiecare zi (o exceptie: in ziua a patra apa colectata in bazin devenise fierbinte si ne-am oparit toti)
- tremurat de gladiole (mai ales dupa coboratul celor 1200 de trepte care leaga CP de rau)
- intalniri cu indienii Cogi (cand sunt mici ca sa se deosebeasca fetele poarta margele si baietii traista)
- muscaturi de tantari si alte insecte
- doi soricei care au cautat adapost sub plasa noastra de tantari si si-au facut simtita prezenta trecandu-mi peste picioare
- un porc asasinat in ultima zi cand stateam la soare pe marginea raului - pana am trecut apa era prea tarziu, dar am boicotat friptura
- soldati (stationati in Mamay si in CP)
- gatit patacones (banane prajite)
- vizitat "laborator" de obtinere a pastei de coca

Pe tot parcursul celor sase zile, Edwin a vorbit intr-una. Cand nu ne povestea noua ceva despre gherile, paramilitari, droguri sau traseu, facea sedinte de sindicat ad-hoc cu ceilalti ghizi. Scotea tot timpul copii ale unor articole despre indieni, despre CP, despre rapirea in care a fost implicat. Asta a fost de fapt cea mai picanta poveste - cum i-au rapit gherilistii pe niste turisti in 2003 cand el si inca un ghid (cel care ne-a gazduit in Taganga) vizitau CP. La 5 dimineata au venit, le-au zis turistilor ca sunt paramilitari si ca ii conduc in Santa Marta. Asta in timp ce un ghid era deja legat la dus, iar Edwin fugise pentru ca ii auzise venind si s-a speriat. Si-a luat bucatarul si dusi au fost. Turistii n-au banuit nimic - paramilitarii le fusesera prezentati de ghizi ca pastratori ai ordinii asa ca s-au bucurat cand i-au separat in doua grupuri: lenti si sprinteni. De fapt, gherila avea nevoie doar de turisti cu ambasade active in Columbia, tineri si bine echipati. Asa ca au luat doi englezi, un spaniol, o nemtoaica si patru evrei (pe ultimii doar pentru ca aveau bocanci si pareau sanatosi). Au lasat niste australieni grasi, un olandez si alti evrei pe care i-au legat. Faza amuzanta e ca Edwin a ajuns in Santa Marta in trei zile, in timp ce turistii pe care gherila i-a considerat neinteresanti, s-au dezlegat dupa cateva ore si impreuna cu celalalt ghid au ajuns in oras intr-o zi! Dupa sase ani, Edwin rade cand povesteste, mai ales ca toti turistii il intreaba despre rapire. Dar in zilele alea cand si gherilele si paramilitarii macelareau sate intregi pentru ca li se parea ca locuitorii acorda suport celorlalti, nu prea s-a ras. Pana cand gherila nu a eliberat primul turist (care sustine ca "s-a eliberat" - cum naiba poate cineva sa se descurce in niste munti neumblati asa la prima vedere...) care a venit cu detalii despre rapitori, cine sunt si ce vor, a cam fost agitatie. Ca negocierile au mers cam greu s-a vazut dupa numarul de zile in care i-au eliberat pe cei care au ramas. Desi in pozele facute in perioada detentiei toti cei rapiti sunt bine-merci, cu armele gherilistilor sau pe caii lor.

Ei bine, de atunci n-a mai fost nimeni rapit dar au si bagat armata peste tot. Asa ca daca vrei sa bei un suc in Mamay e posibil sa te uiti fix intr-o teava de arma pusa pe masa de un tanar care-si curata unghiile sau isi lustruieste bocancii.

Sa traim.

inapoi in civilizatie

Motto:"...si cand era soarele de doua sulite pe cer, a plecat in lumea larga si in toiul lui de voinic." (Mihai Eminescu - Fat-Frumos din Lacrima)

Ne-am intors din infernul verde. N-am apucat sa scriu nimic pentru ca ne-am si iuresit catre Venezuela (acum suntem in Merida). Asa ca urmeaza sa scriu diseara despre cum am supravietuit suisurilor si coborasurilor, cum am trecut un rau de 9 ori intr-o zi, cum am gatit la lumina lanternei si a unei lumanari - si am si mancat ce-am gatit, cum nu am putut impiedica sacrificarea unui porc dar am boicotat infruptarea din el. Plus povesti despre rapiri de turisti (ghidul nostru a scapat aunci cu o fuga curajoasa), cum am trecut frontiera cu Venezuela, cum am dormit intr-un love-hotel in Maracaibo.

Sa traim.

ne pregatim de expeditie

Motto: ¨Tot inainte mandrii pionieri, fii de bravi eroi pe plaiul romanesc...¨

Ne pregatim de expeditie - urmatoarele 6 zile vom fi pe carari batute de gherile in ultimii 30 de ani si de turisti in ultimii 10. Ni s-a spus ca ¨aici in Columbia, fiecare isi cara rucsacul¨. Daaaa, si pariez ca zic si ¨saru´mana pentru masa¨. Asa ca au cazut la triaj orice aditionale si am ramas la bazice. Inclusiv lanterna, repelentul si blockeadorul solar. Plus servetele umede dezinfectante - v-am spus ca nu prea avem unde sa ne spalam, nu? Ma rog, cam in fiecare zi o sa ne arunce in niste piscine naturale, iar in a treia zi trecem un rau de vreo 9 ori, dar n-as vrea sa ma vedeti la sfarsitul expeditiei. In fine, suntem optimiste fie si pentru ca maine ne colecteaza grupul la 9 - ora domneasca.

Azi in schimb la 7.30 trebuia sa ne intalnim cu un cetatean sa mergem in Parcul National Tayrona. La 8.10 ne-am urnit spre buseta de Santa Marta. De acolo la autobuzul spre Tayrona. La 10 eram in fata parcului. Si-am mers, fratii mei, vreo doua ore sa bifam toate plajele - toate spectaculoase si cu unele exceptii de nepracticat din cauza curentilor. La Piscina - una din cele recomandata era invadata de adolescenti localnici veniti cu scoala si cu programul de glume gen hai sa ne dam cu nuci de cocos in cap. Asa ca ne-am dus pana la Cabo San Juan de Guia unde probabil se organiza conventia spiritelor libere sau recent eliberate. Nici nu mi-am imaginat ca in lumea asta suntem atatia care nu muncim. Cat am stat acolo - o ora si un pic, cat sa ne balacim si sa bem un suc, a fost un du-te vino al oamenilor liberi si fericiti ca m-am si ingrijorat. Ce cautam noi acolo? In fine, cand o sa reusesc sa salvez si niste poze poate va lamuriti. La intoarcere, inarmate cu simt de raspundere si elan am facut o ora si jumatate. Si eram in slapi evident, incercand sa evit nu numai sirurile de furnici/termite carand bucati de frunze, ci si urmele trecerii nenumaratilor cai din parc folositi de turisti sau localnici. Mirosea pe carare ca la zoo baneasa sectia ierbivore. A propos, si anul asta de ziua mea tot cal vreau.

Asa ca avem antrenamentul pentru maine facut - ne-a ars soarele din nou, gladiolele ne tremura ca n-am mai mers de ceva vreme aproape 4 ore pe teren accidentat. Nu stiu daca in noaptea asta o sa reusim sa dormim mai mult... Noaptea trecuta a fost foarte cald, asa ca am dormit cu ventilatorul pornit, ergo zgomot constant. Si de parca nu ar fi fost suficient, din cand in cand se auzea din cate un colt al camerei un tipat de vietate - la o inspectie preliminara dupa o perdea s-a ivit o soparla sau asta am crezut noi ca e. Si a tot gemut vietatea asta la fiecare doua ore. Sa mai zic ca inainte de a adormi ne-am uitat la The Exorcist : The Beginning?

Gata - ma duc sa finalizez inghesuirea in rucsacul micut a celor posibil trebuincioase in urmatoarele zile. Evident ca urmatoarele 6 zile nu o sa auziti de mine - asta daca nu ne dejoaca planul de calatorie vreo grupare in nevoi, cu revendicari politice adica.

Sa traim.

Taganga

Motto: ¨Cada vez que te busco te vas
Y cada vez que te llamo no estas¨ Juanes & Nelly Furtado - Fotografia

Azi am parasit Cartagena spre zari mai racoroase - am sperat. Aproape ne-am topit in autobuze, ca am schimbat doua desi ni s-a promis o singura oprire si un drum de 3 ore jumatate. Am facut aproape cinci ore, am schimbat autobuzul la Baranquilla pentru unul mai mirositor, ne-am trambalat rucsacii dintr-un fund de autobuz in altul. Ca de data asta acolo au nimerit, iar ultima oara cand am tras de monstrul meu de peste 20 kg mi-a alunecat mana si mi-am tras una in nas. Am avut noroc ca mi s-a oprit capul in tabla autobuzului, ca altfel ma lipeam de asfalt. Nici nu stiam ca atata forta in pumn... Si inca in stangul.

A propos - la inceputul calatoriei o doamna din Polonia mi-a spus ca un om nu poate duce decat 1/3 din propria greutate. Daca eu car un rucsac mare de peste 20 kg si unul mic de vreo 8, ce sa insemne? M-oi fi ingrasat? Sau e valabil doar la polonezi?

In fine, lovitura in nas se pare ca m-a ajutat: n-am fost asa volubila in spaniola de cand am ajuns in Peru. Asa ca am sunat la agentura care trebuie sa ne duca la Ciudad Perdida si m-am intretinut cu Senora Maria. Nu stiu daca v-am zis dar e comun in America de Sud sa imprumuti un mobil doar pentru o conversatie - e principiul telefonului public doar ca aici o persoana are 4-5 tefoane si ti le ofera pe strada. In Peru le au legate de mana, aici deschid sertarul de la masa de pe care vand guma si-ti alegi.

Asa ca dupa jumatate de ora am ajuns in Taganga - un sat de pescari, cu o atmosfera ca in Vama noastra de acum cativa ani. Puzderie de turisti - inclusiv asiatici, dar care se incadreaza atat de bine in peisaj ca nu te deranjeaza. Seara pe plaja se joaca fotbal - probabil spiritele exacerbate dupa meciul de ieri. Pe urma, vin la rand amatorii de dansuri africane - se sare si se transpira in nisip. Multi vin aici pentru diving, chiar si nocturn. Dupa ce am citit un articol despre o daneza muscata de rechin intr-o experienta de-asta, parca imi place statul pe nisip mai mult. Si problema ei nu era muscatura - OK ii chiftelise laba piciorului, dar ingrijorarea medicilor era ca o sa faca holera....

Ca sa revin, Taganga are o singura strada asfaltata - cea care vine si se duce la Santa Marta. Restul - pietris si nisip. Postul de politie si ATM-ul sunt unul langa altul. Primul are o masa de lemn in fata pe care zac trantite doua chipie, al doilea n-are bani. Mai e in apropiere si un salon de frizerie unde patronul practica ¨shaving with wax¨. Multe hosteluri, multe carciumi si multi caini.

Cum expeditia la Ciudad Perdida s-a decalat cu o zi, maine bifam Parcul Natural Tayrona. Cu buseta & chiva. Ca sa simtim spiritul local si sa bifam Playa del Amor si alte obiective de interes cultural. Cica au si plaja de nudisti - mare supriza intr-o zona in care femeile poarta orice s-ar intampla si oricum ar arata costumul de baie complet, adica cel putin doua piese. Ma rog, barbatii mai exagereaza cu cate un Speedo dar rar de tot...

Fug sa prind ceva apa la dus - ca aici e pe principiul primului venit, iar apa calda e de fapt apa rece lasata toata ziua la soare intr-un cazan suit pe casa.

Sa traim.

PS: am prins pasiunea sucului de fructe. Ieri si alaltaieri am baut cate 5-6 pe zi si astia nu se incurca, iti dau ditamai paharul de peste jumatate de litru. Bifat sucul de zapote - n-as mai repeta, curuba, lulo - merge desi e cam pepenos, si mai vechile mango+portocala, morcov+portocola, maracuya. Ce e curios ca desi au sub nas atatea posibilitati localnicii se inghesuie la Coca Cola ceva de speriat.

Cartagena

Motto: “Eres perfecta, eres santa, eres una diosa” (text de investire, vezi mai jos).

Ieri seara 25 mai la 21.40 am devenit ambasadoarea fiului omului. Asa ne-a zis nea Julio – un batranel care pe langa amuzarea clientilor in piata Santo Domingo din Cartagena cu niste palarii transformabile, propovaduieste adevarata credinta: a omului in el insusi. Tot de la el am aflat ca in 2012 (anul cu transformare in lumina) ar fi bine sa nu fiti pe langa Vatican pentru ca va fi distrus de “un foc mare”. Un meteorit sau chiar un bombardament, inca nu i s-a revelat.

Cartagena pare ancorata undeva la sfarsitul sec XVII. Mai putin cartierul Bocagrande care e plin de zgarie-nori si care e preferat de columbieni pentru vacanta. Calatorii se concentreaza in partea veche, fie in El Centro, fie in Getsemani. Initial am incercat sa stam si noi in Getsemani – cand am ajuns la adresa nici macar nu ne-am dat jos din taxi. Acum stam in El Centro intr-un loc care cred ca a fost (si nu stiu daca a incetat sa mai fie) o casa de intalniri romantice pe termen scurt. Altminteri, camerele au tot confortul pentru un oras in care umiditatea face parul doamnelor sa se tripleze ca volum si cheliile domnilor sa transpire abundent – aer conditionat, ventilator si caja fuerte (o cutie de metal pe care o poti folosi daca ai propriul lacat – sper numai sa nu ne-o goleasca prin peretele de care sta agatata sau sa o ia cu totul).

Strazile orasului vechi sunt inguste, sufocate de balcoane din lemn si bougainvillea. O atmosfera desprinsa din cartile lui Gabriel Garcia Marquez. Parcurile sun pline de la prima ora de cei care cauta (inutil) o urma de racoare si umbra. Vanzatorii de fructe, inghetata, empanadas si sucuri in punga sunt nelipsiti. Seara in piete (mai ales la Santo Dmingo) apar artistii: dansatori pe ritmuri africane, mimi si nenumarati menestreli. In grupuri sau singuri, cu repertoriu divers si chitara acordata fac ravagii printre grupurile de turiste in varsta sau cuplurile romantice.

Ah, sa nu uit – azi am incercat curuba. Intai ne-am facut de ras in fata doamnei care supervizeaza stabilimentul unde stam. Am luat un fruct, l-am taiat si am incercat sa mancam ceva din el. Destul de dificil pentru ca dincolo de coaja nu avea decat niste seminte lemnoase inconjurate de ceva alunecos. Asa ca mai tarziu ne-am retras la o cosmelie pe malul marii si am baut un suc de curuba uitandu-ne la poze cu boxeuri din anii 50-60 (nu ca m-as pricepe dar erau datate).

Mare lucru n-am facut azi: am bifat Muzeul Inchizitiei (la oferta cu muzeul local de istorie), am dat ocol orasului vechi mergand pe zidul care il inconjoara (pe vremuri il apara de pirati), am fost in Bocagrande, am bifat niste biserici (cand nu ne-au poftit afara pe motiv de inchidere).

Maine e ultima zi aici dupa care ne indreptam spre Santa Marta de unde ar trebui sa pornim spre Ciudad Perdida. 6 zile prin jungla, dormit la hamac, trecut prin plantatii de coca (pe care columbienii ingeniosi le-au instalat in rezervatii cu banii primiti de la americani sa distruga orice frunza de coca – motivul:”nu putem interveni in ecosistemul rezervatiilor stropind culturile”), spalat doar cu ocazia trecerii unor rauri. Si cel mai tare e ca agentia care opereaza turul (singura) e de fapt descendenta unui grup de gherila. Stati linistiti, ultimul eveniment de rapire de turisti pe traseul catre Ciudad Perdida a avut loc acum cativa ani (zic ei). Si atunci nu i-au luat pe cei obositi, dolofani sau prost echipati. Ceilalti s-au bucurat de cazare gratuita trei luni printre gherilisti. Ce economie au facut! Daca e sa se intample, sper macar sa aiba inspiratia sa ne rapeasca in primele zile, sa nu mergem ca fraierii 4 zile pana iese sufletul din noi...

Sa traim.

Bogota

Motto: “Restir es existir” (din lirica murala)

Am plecat din Cali la 7.30 a.m. (asta insemnand ca la 5.30 ne-am trezit). 11 ore (din care doar 20 de minute pauza) si trei filme mai tarziu (Australia, Inside Man si Ace – a great dog sau cam asa ceva) ne-am smuls rucsacii din burta autocarului si i-am aruncat intr-un taxi cand ne-a permis doamna care coordona coada de calatori si care ne-a si calculat la virgula pretul pana la destinatia declarata: 7700 pesos. Adica vreo trei dolari si jumatate. Si-am mers de banii astia pana ne-am plictisit. Cand au inceput strazile sa se ingusteze si sa rasune de ritmuri suprapuse, ne-am oprit. Hostelul recomandat in Lonely Planet era o oroare – intai ne-au zis ca nu avem loc toate trei in aceeasi camera. Pe urma, cand am ajuns in camera unde ar fi trebuit sa stam doua din trei am dat peste un tanar (cu varful bocancului pe pragul celei de-a doua tinereti) care citea cuminte. Ca da, hostelul era mixt. L-am intrebat care paturi sunt libere si ne-a indicat unul de sus. Restul erau rascolite, cu haine pe ele si pluteau intr-un curcubeu de mirosuri (asta daca va puteti imagina un curcubeu cu tonuri de gri si de maro). Oricum nu ii intalnise niciodata pe vecinii de camera desi statea acolo de doua zile! Explicabil, daca si noua inca de la intrare cei care ne-au primit ne-au oferit cate o bere de bun venit (refuzata, evident). Norocul nostru a fost ca pe aceeasi strada si detinut de acelasi proprietar mai era un loc in care calatorii obositi dar mai generosi se puteau retrage. Vazut, placut, cazat.

Vineri seara 8 p.m. Pe strazi se scurgeau puhoaie de tineri (maxim 25 ani) de toate orientarile muzicale si cu stiluri vestimentare diferite. Nebunia incepea chiar langa usa noastra unde bubuiau niste boxe desi deasupra usii se anunta ca acolo se vand doar sandwichs (asa e cu pluralul pe-aici) si sucuri. Explicatia am primit-o a doua zi dimineata cand ne-am dumirit ca locuim in La Candelaria, cartierul studentilor – nu pentru ca sunt camine, ci ca e o concentrare de baruri, cafenele, cluburi, piatolete unde se aseaza pe jos si povestesc si fumeaza. O nebunie.
Asa ca ne-am fatait printre ei, impreuna cu ei. Am vazut si copii care isi strecurau mana in gentile trecatorilor, si cersetori care isi incepeau pledoaria cu ‘Pot sa va rog ceva?’, dar am vazut si primii doi “aspiratori” de praf. N-am avut nici un moment vre-o senzatia de nesiguranta – poate pentru ca mi-am lasat toate posesiunile in caja fuerte si mergeam cu mainile in buzunar.

A doua zi dimineata am inceput programul de bifat obiective culturale, in special muzee si biserici. Ne-am infofolit (afara picura) si-am luat-o hotarat cu harta in mana si cu ochiul incordat si ager spre prima casa de schimb. Dupa ce ne-am ostoit nevoia financiara, ne-am ocupat de multumirea spiritului si/sau ochiului. Biserici, catedrala, palat prezidential (doar exteriorul – nu se cade sa dai buzna in casa omului cand e plecat), muzee, strazi pitoresti – am devorat tot ca niste termite. Faptul ca am vizitat si Muzeul Monedei spune tot, nu?! Daca va zic ca mi-a si placut, va oripilez?
Ce n-am apucat sa vedem sambata ne-am straduit sa nu ratam duminica: inca vreo doua biserici, o manastire (inchisa), Museo de oro, un traseu citadin recomandat de Lonely Planet, Montserrat. Ca bonus – am bifat piata de vechituri, cofetaria Florida, concerte de strada si sucul de guanabana. Asta e un fruct care seamana cu chirimoya (vedeti si voi pe Wikipedia ce e chirimoya si ce-a zis Mark Twain despre ea – noi am incercat-o in Peru). Se zice despre guanabana ca e un aliment-medicament (pana acum testat doar pe animale) impotriva cancerului. Partea mai putin optimista e ca dupa ce/daca scapi de cancer garantat faci Parkinson.
Una peste alta, mi-a placut in Bogota. Bine, am facut o lista cu ce mi-a placut si una cu ce nu mi-a placut:

Lista cu +
1.Politetea si curtoazia cu care se abordeaza oamenii. De exemplu, un vanzator (oriunde ar fi el: la tejgheaua din piata sau la cine stie ce magazin) obligatoriu iti serveste trei replici
A la orden (un fel de poftiti, va rog)
Con mucho gusto (dupa ce zici multumesc)
Que revuelven (un fel de va mai asteptam)
V-am zis ca si cei care cer un banut sunt foarte politicosi.
2. Muzeele – au acces gratuit la unele, sunt curate, au comentarii bilingve. Si sunt
pline tot timpul, inclusiv cu copii care fac referate pentru scoala. Si te lasa sa faci poze.
3.Strazile din La Candeleria.
4.Fructele – inca nu le-am incercat pe toate (maiine avem pe lista curuba si lulo).
5.Interesul pentru sport – duminica anumite strazi sunt inchise si declarate piste pentru biciclisti care nu claxoneaza sau apostrofeaza pietonii care dau si ei buzna la brat pe strazi.


Lista cu –
1.Faptul ca stranuta si tusesc “fara acoperire”.
2.Cyber café-urile care au si telefoane.
3.Papaya.
4.Controlatul in genti cand treci pe langa palatul prezidential.
5.Lipsa prajiturilor cu frisca.

Cam atat. E destul de tarziu si maine dimi incercam sa facem rost de niste bilete de avion ieftine pentru Cartagena si sa si ajungem acolo.

Sa traim.

PS: am scris incercand sa evit niste discutii si evident niste intreruperi ale unui grup de fellow calatori (co-calatori ar suna intr-un fel). Copii, ce sfaturi isi dau unii altora, ce povesti au, ce locuri isi recomanda… “Vrei ceva pe stilul romantic? Dar poate vrei sa incerci ceva extrem (ca sport)? Sau poate un loc unde toata lumea conjuga “a petrece”? Daca va zic ca unul dintre ei (care a “iesit” din American navy ca sa ajunga aici, dar NU a fost marine – si spune asta de cel putin doua ori in fiecare zi) m-a intrebat cand a aflat ca sunt din Romania daca o cunosc pe o anume Laura (romanca si ea), blonda dar posibil sa se vopseasca. Altminteri fata draguta.
Acum discuta influenta varstei asupra libertatii personale. “You now what? When you’re 25 you’re in your twenties. When you’re 33 or 34 you’re not there anymore.” Poate o sa scriu odata despre tipurile calatorilor pe care i-am intalnit pana acum.

PPS: subiectul s-a schimbat subit: ce preferati, un loc in care ponderea barbati/femei e de 60/1 sau 1/60? Raspunsul m-a lasat masca. Si cu ce argumente:

I don’t like to take advantage of girls.
I’m a catholic. And my real name is Linus – that’s a latin name, you know?
I’m from Midwest and back there we like to get married.

PPPS: si daca nu stiati, Detroit ar trebui sa se pronunte detroa pentru ca americanii au botezat orasul asa in onoarea francezilor care i-au ajutat impotriva englezilor in timpul revolutiei. Intrebare (catolicul Linus): “We were in a revolution, man? When did THAT happen?”

PPPPS: Steve (the navy guy) deschide o dezbatere: Was Kerouac the first beatnik? Ma inclin si plec.

Cali

Motto: "Ante de mi fuye el pecado y el infierno" (din lirica clericala)


Cu tristete va anunt ca am cautat toata ziua frumusetile laudate din Cali – si unde n-am fost?! La lacasurile sfinte, in piata din fata Palatului de Justitie, pe la banci :) , ba chiar am poposit intr-o piateta care avea de-o parte un centru financiar (asa scria pe el) si de cealalta un spital. Ne-am gandit ca poate asa avem mai multe sanse. Nimic. 2-3 nasuri mai nelalocul lor si alea atasate de niste fete (chipuri) care ar mai fi dat ceva de lucru unor plasticieni. Te pomenesti ca e o alta fata a crizei: de ce sa mai investesti in fizic daca nu poti obtine un job care sa-ti amortizeze investitia sau in cazul in care nu muncesti, sustinatorul e preocupat de limitarea pierderilor. Ca cica nici drogurile nu mai sunt ce-au fost, lumea cauta chestii mai ieftine (cum ar fi sexul - am citit eu pe net).



In schimb am vazut multi cersetori (mai ales batrani) si o lipsa suspecta de copii. Inca n-am descoperit o legatura de cauzalitate intre cele doua. Poate o gasiti voi.

La ce mai exceleaza Cali e numarul de politisti: regulari (cred ca asa se zice), militari, de circulatie, auxiliari. La care se adauga patrulele anti-gherila. Si toti umbla cate doi. Iar “specialii” par desprinsi din filmele despre Vietnam – cu tot cu bandana de pe cap (vezi Platoon – Oliver Stone). Doi din baietii astia de la batalionul 8 (asa scria pe maneca) au intrat cu arme cu tot intr-o biserica pe care o bifam. Si-au scos castile, dar de arme nu s-au dezlipit, desi unul dintre ei a inceput sa se roage iar celalalt sa faca poze. Asta desi in ziare scrie ca ultimele urme de gherile mai sunt doar in regiunea amazoniana. E drept ca pe drumul de la Pasto (primul oras columbian in care am zabovit) la Cali am vazut cuiburi de mitraliera abandonate – adica semn de pace. In schimb pe strazi perchezitioneaza politistii la greu – se pare ca a devenit o rutina pentru ca cei pipaiti se amuza si glumesc cu prietenii, sau chiar continua sa vorbeasca la telefon.

La gradina zoologica nu am ajuns. Ne-au deturnat planurile serbarile de ziua afro-columbienilor. Asa ca ne-am infiintat motz-cocotz doua albe intr-o piata unde se canta si dansa pe ritmuri africane (ziceau ei) si unde toata lumea se inghesuia sa molfaie din produsele traditionale manufacturate dupa retete de pe plantatiile de cafea. La un moment dat, un batranel a interpretat gresit interesul nostru pur turistic pentru tejgheaua unde presta si mi-a indesat in mana ceva ce semana cu o castana. Copii, ceva mai groaznic n-am mancat de cand a inceput calatoria asta. Avea un gust de ulei batran si rece si inca ceva nedefinit incat cu greu m-am abtinut sa nu ma stramb si sa-i stric omului sarbatoarea. Asa ca m-am abtinut sa mai par interesata de tejghele, nu de alta dar alaturi se vindea ceva iaurtos despre care o hartie rupta dintr-un caiet de matematica ne informa ca e gelatina de lapte. Iar la doua tarabe mai incolo se lafaia ceva carnos de provenienta incerta.

Muzica mai treaca-mearga, dar au dansat descendentii sclavilor - un ansamblu dintr-un orasel pierdut pe harta, ca nu ne-am dezlipit doua ore de pavaj (ei da, am stat pe jos). Putin a lipsit sa nu ne prinda intunericul intr-o zona nerecomandata turistilor. M-a apucat durerea de spate numai uitandu-ma la ei. Pai aia dadeau din niste muschi pe care cred ca noi (albii) nici nu-i avem. Si nici n-o sa ne creasca. Nu vorbesc despre mine, persoana atletica (in trecut si posibil, dar putin probabil, si in viitor) care mai am ceva sperante :)

Si nu v-am zis ca ne-am inceput ziua cu un mic dejun columbian. Ne asezam la masa, vine un domn unghiile date cu lac si inlantuit la gat sa ne intrebe ce dorim: fasole, porc la tava, etc. Cu vocea pierita, i-am spus ca ne-ar aranja numai niste oua revueltos (adica omleta pentru cine invata spaniola) si un ceai sau un suc de fructe. Suc n-aveau decat cu gaz. Asteptand sa inceapa festinul depistam cu forta ochiului antrenat de privatiuni un snop de banane. Asa ca incepem pledoaria cu por fa`la final (asa se vorbeste in aici: se prescurteaza si toata lumea e mi amor cu toata lumea). Primim bananele dupa care doua cafele batoase si negre. Ne uitam una la alta, ne gandim ca asa e obiceiul locului sa cinsteasca oaspetele in primul rand cu o stacana de cafea. Cand sa aruncam in zeama neagra si amara ca viata (asta am invatat-o de la un coleg de activitate retribuita, nu e de la mine) zahar si lapte, vin doi tataiti (adica 2 tataie) si ne iau canile de pe masa, cu toata curtezia posibila. Zambim unii la altii, noi cu dinti, ei cu gingii, se aseaza la masa de alaturi, toarna tot zaharul disponibil pe mese si tacticosi incep sa discute politica. Masca am ramas, mai ales ca dupa ce au terminat de baut, au platit si unul dintre ei s-a asezat pe trotuar sa vanda niste bratari si margele colorate.

In fine, cam asta despre Cali. Pornim spre Bogota. Poate va zic si cum a fost pe Titicaca sau cum e cu fauna amazoniana. Daca nu uit.

Sa traim.

I'm back

Motto: "Un muro blanco es un pueblo mudo" (din lirica citadina columbiana)

OK. Mi-a fost lene sa scriu. Am preferat ca macar doua luni sa am vacanta, iar pentru mine vacanta inseamna “NU teme”. Nu ca ar fi fost complicat sa scriu doua-randuri, dar gasitul unui PC in care sa implantez posturile mi-a dat in cateva locuri ceva batai de cap: fie cadea reteaua, fie colegii de butonat erau atat de expansivi ca nu aveam de ales si deveneam cel putin martor la dezbaterile/dovezile de iubire/afirmare artistica. Ca sa nu mai zic de cazurile in care veneam cu textul de acasa dar ca sa il salvez trebuia sa ma var sub mobila posesorului de cyber café (aici asa se zice) sau sa deranjez colonia de gandaci locali (lucru care nu se face, nu neinarmata cel putin).

Dar, gata. Promit sa (imi) revin si sa ma tin de treaba, asta insemnand sa postez aproape zilnic. Uite acum (cand scriu, adica) e trecut de miezul noptii aici, il am pe Michael Buble infipt in ureche si la adapostul intunericului dau din degetute. Daca nu uit parola de conectare la net pana termin, postez iute.

Pentru inceput doua precizari sau linistiri (dupa caz):

1. nu am/am avut gripa porcina (azi am vazut un titlu in ziare cu “nebunia porcina”). E drept ca in Columbia (unde suntem de doua zile) sunt recunoscute mai multe cazuri (7 sau 8) decat in Ecuador (1) sau in Peru (acum doua saptamani raportau cu mandrie ca nu au nici un caz). Dar din cand in cand imi mai curge nasul…. Se pune? Desi e de la apa calda latino-americana – asta insemnand cu cateva grade (maxim 4-5) mai calda decat cea rece.

2. nu am fost la marea de sare din Bolivia – nu avem viza si nici prea mult timp.

DECI, suntem in Columbia, in Cali. Am ajuns in seara asta dupa o calatorie de 9 ore cu autobuzul. Foarte organizati columbienii – desi autobuzul please de cateva minute, pentru ca nu vroiam sa mai asteptam pana la urmatoarea cursa ne-au suit intr-un taxi si am prins autobuzul din urma. Si asta fara vre-un cost aditional pentru noi. Ba ne-au mai si ajutat cu rucsacii mari (25 kg al meu) ceea ce nu s-a intamplat in Ecuador (doua saptamani!). Am facut doua escale: una provocata de politie – “toti barbatii sa coboare cu actele in mana” (si ne-am grabit sa coboram si noi sa ne uitam la automatele pe care isi sprijineau incheieturile maiinilor – toate tevile erau indreptate spre buricurile sau genunchii multimii de gura-casca, in functie de inaltime) si a doua ca sa almuerzuim (adica sa pranzim). Ne-am oprit in varful unui munte – noi si inca 3-4 autocare si am dat buzna intr-o unitate de alimentatie publica cum numai in tarile lumii a treia gasesti: plina de oameni si muste, cu meniu fix si servire rapida. Am renuntat la ciorba de porc si porumb (desi colegii de salon pusesera cu incredere mana pe ciozvarte si incercau sa smulga orice urma de carne lasand oasele curatate sa alunece inapoi in zeama galbioare si tulbure). Am refuzat si berea (cel putin bere cred ca era) si ne-am desfatat cu puiul la gratar – aproape jumatate de pui inconjurat din toate partile de orez, o lingura de salata de radacinoase date pe razatoare (n-am recunoscut decat morcov) si o portie generoasa de linte. La sfarsit – un iaurt suficient de dulce sa-ti dezlege buricul si tinut in caldura (daca vrea clientul ceva rece isi ia o inghetata, nu?).

Asa ca iata-ne in Cali – centrul chirurgiei estetice columbiene. Scrie la ghid ca femei frumoase ca aici cu greu gasesti. Noi n-am vazut urma cat ne-am flendurit doua-trei ore in seara asta. E adevarat ca zona in care ne-am invartit (baruri, discoteci – aici stam, ce sa facem? Si e periculos sa trecem noaptea spre orasul vechi) se populeaza dupa 10-11 seara. In schimb, pe strada noastra rezidentiala ne-am intalnit cu 6 travestiti mai inalti decat mine pusi pe povesti si cu suficienta piele la vedere. Recunosc ca in cazul lor chirurgia facuse minuni – doar vocea, mainile si labele picioarelor ii dadeau de gol. Desi nici aici n-as mai baga mana-n foc, la ce olandeze si spaniole am vazut in ultimul timp….

Maine dupa ce bifam orasul vechi si sper ca si o seara de salsa (in calitate de spectator, evident) va anunt la ce concluzie am ajuns.


PS: de doua zile ascultam Nigga “Dime si te vas con el”.


PPS: mai e la moda romantismul unui quartet ad-hoc de staruri: Fonsi (foarte pe val in zona), Bisbal (mexicanul care a venit si la noi – fetele stiu), Noel - blondul de la Sin Bandera (cum care Sin Bandera, maaaaa?!) si Syntek (un necunoscut pentru mine). cautati si voi pe YouTube Aqui estoy yo.

PPPS: pentru cei care vor sa-si largeasca orizontul musical romantic incercati Sin Bandera Kilometros - am ascultat-o non-stop (fara gluma) in cateva cyber café-uri din peru. Si nu pentru ca mi-a placut....

PPPPS: asa cum anticipam, am uitat parola.

Amazonia

Am iesit din intalnirea cu Amazonia cu doar doua ciupituri – corespunzand fiecarui cot, si n-as putea sa jur ca sunt ciupituri de tantar. Le-am observat in ultima zi chiar in dimineata plecarii din lodge si cum si Laura avea ceva similar le-am pus pe seama timpului petrecut cu o seara inainte la Eco bar – un loc destul de vizitat de insecte, ca si de iubitorii de caipirinha (desi unii aveau dificultati in a-i pronunta numele – pirri, pirra, c`est comment?). In timp ce ne sorbeam bauturile si rontaiam banane prajite uitandu-ne la tovarasii de exil auto-impus (si comentand, evident, daca cele doua nemtoaice tatuate si etaland o colectie impresionanta si inedita de piercing-uri sunt partenere si de viata, nu numai de calatorie sau daca vorbitorii de franceza din apropiere sunt elvetieni sau nu) un ghid destul de lent si cu incheieturile intepenite de umezeala s-a entuziasmat la vederea unui gandac mare, iute si maro. “La cucaracha!” Si dupa cateva miscari de dans total defazate, in ciuda insistentelor uneia dintre nemtoaice “no gushto, no gushto” a trimis insecta cu un sut direct spre masa noastra. Banuiesc ca ar fi vrut sa tinteasca spre masa celor doua (dat fiind ca Brazilia e o tara catolica intentia lui trebuie sa fi fost pedepsirea unui comportament non-crestin – trebuie sa fi surprins el o dovada de tandrete), dar incaltamintea necorespunzatoare – niste slapi obositi, a trimis monstrul chitinos spre enclava de Romanism. Enclava care si-a ridicat toate cele patru picioare in incercarea de a evita contactul, a tresarit din fiecare muschi si s-a scuturat de groaza. Spre norocul nostru, si al lui, monstrul era rapid ceea ce l-a salvat de la executia publica.

Concluzia celor 5 zile si patru nopti petrecute in lodge-ul amazonian e ca probabil voi ramane un sclav al asfaltului. Prea multi gandaci in libertate ca sa supravietuiesc fara un spray puternic sau fara terapie. Prima noapte a fost un cosmar – dupa ce am decis sa salutam impreuna cu toti locuitorii stabilimentului ziua pamantului (Terra) cu o ora de intuneric (ma rog, cu cateva lumanari azvarlite pe mese) ne-am retras in casuta care ar fi trebuit sa ne ofere adapost. Fatalitatea a facut ca dupa ce am revenit la modul distructiv de viata si s-au aprins toate becurile ne-ecologice ale lodge-ului (pe alei, la receptie, la bar, in casutele locuite si pe prispele lor) sa se iveasca de sub un pat ca un panzer la defilare (adica ostentativ si incet) o insecta sinistra, mare cat un con, de aceeasi culoare si soliditate a carcasei. Initial confundata cu un soricel (din cauza marimii) a fost iute reinclusa in categoria dusmanilor din cauza lentorii cu care se deplasa. Disperarea, groaza, scarba (in functie de membrul grupului) atinsesera limite insuportabile (necunoscute pana atunci) si manifestari pe masura. Doar stapanirea de sine a Laurei si tehnica vibratiei piciorului ei drept ne-au salvat.

O zi mai tarziu, hidosenia devenise le beug – in versiunea unei doamne distinse din Franta care nu intelegea cum ne-am speriat ca am gasit in camera un bug si repeta “you found a bag? A bag?”. De parca am fi putut gasi undeva abandonata pe malul lui Rio Negro o geanta LV sau Balenciaga. Quelle bordelle!

Intalnirile noastre cu gandacii insa nu s-au oprit aici – intr-o dimineata senina (desi, exact in ziua in care am ajuns noi in Manaus – 28 martie adica, a inceput sezonul ploios in Amazon) am pornit sa vizitam gospodaria unor oameni ai locului. Care s-au dovedit a fi o batrana (dona Safira si unul din fii sai – prezenta foarte discreta). Dona Safira adapostea pe mosia ei 5 caini, doua pisici, doua gaini, o maimuta legata cu sfoara si probabil multi gandaci. Noi n-am vazut decat 2 cand ne-a adus din casa o piele de sarpe rulata si a desfacut-o sa vedem ce anaconda a macelarit fiul ei manat de dorinta de a-si recupera un caine pe care reptila i-l furase de pe prispa si pe care se pregatea sa il infulece in timp ce traversa Rio Negro. In timp ce Paolo (ghidul) ne spunea povestea din sulul pielos au cazut doi gandaci mari aramii. Pe unul l-a strivit papucul batran al Donei Safira dar celalalt a fost mai ager decat cei saptezeci de ani ai batranei si s-a ascuns sub o frunza. Din cauza probabilitatii de a fi coplesiti de gandaci, dar si pentru ca nu ne place sa dam buzna in casa nimanui am ezitat sa intram in casa Donei Safira si i-am admirat florile – prilej pentru ea sa ne povesteasca (in portugheza evident) cat se lupta pentru flori cu puii care i le ciugulesc si cu pisicile care rascolesc pamantul. Que pena! In cele din urma, n-am avut incotro si am intrat dar am ramas in safety zone – in zona de la intrare in care batea soarele. Desi protejate de gandaci nu am putut scapa de tipetele maimutei care isi arata coltii si isi rotea capul ca in filmele de groaza (am vazut eu ceva similar intr-un trailer la The Unborn). Asa ca ne-am continuat descoperirea proprietatii rezidentilor de Amazonia cu gradina – mai toata devastata de termite. Toata plantatia de Inga era macelarita de termite – asa ca no manioc din productia locala, traiasca marfa de la oras (de unde se ridica si pensia).

Din saracia ei, Dona Safira ne-a adus o nuca braziliana (mare cat o nuca de cocos in care se afla 20-25 de nuci mici) si probabil ca ne-ar fi dat si singurul ananas din ograda daca nu ar fi fost necopt. I-am zis “sarut mana”, am facut o poza cu ea si am plecat.