Motto: ¨Tot inainte mandrii pionieri, fii de bravi eroi pe plaiul romanesc...¨
Ne pregatim de expeditie - urmatoarele 6 zile vom fi pe carari batute de gherile in ultimii 30 de ani si de turisti in ultimii 10. Ni s-a spus ca ¨aici in Columbia, fiecare isi cara rucsacul¨. Daaaa, si pariez ca zic si ¨saru´mana pentru masa¨. Asa ca au cazut la triaj orice aditionale si am ramas la bazice. Inclusiv lanterna, repelentul si blockeadorul solar. Plus servetele umede dezinfectante - v-am spus ca nu prea avem unde sa ne spalam, nu? Ma rog, cam in fiecare zi o sa ne arunce in niste piscine naturale, iar in a treia zi trecem un rau de vreo 9 ori, dar n-as vrea sa ma vedeti la sfarsitul expeditiei. In fine, suntem optimiste fie si pentru ca maine ne colecteaza grupul la 9 - ora domneasca.
Azi in schimb la 7.30 trebuia sa ne intalnim cu un cetatean sa mergem in Parcul National Tayrona. La 8.10 ne-am urnit spre buseta de Santa Marta. De acolo la autobuzul spre Tayrona. La 10 eram in fata parcului. Si-am mers, fratii mei, vreo doua ore sa bifam toate plajele - toate spectaculoase si cu unele exceptii de nepracticat din cauza curentilor. La Piscina - una din cele recomandata era invadata de adolescenti localnici veniti cu scoala si cu programul de glume gen hai sa ne dam cu nuci de cocos in cap. Asa ca ne-am dus pana la Cabo San Juan de Guia unde probabil se organiza conventia spiritelor libere sau recent eliberate. Nici nu mi-am imaginat ca in lumea asta suntem atatia care nu muncim. Cat am stat acolo - o ora si un pic, cat sa ne balacim si sa bem un suc, a fost un du-te vino al oamenilor liberi si fericiti ca m-am si ingrijorat. Ce cautam noi acolo? In fine, cand o sa reusesc sa salvez si niste poze poate va lamuriti. La intoarcere, inarmate cu simt de raspundere si elan am facut o ora si jumatate. Si eram in slapi evident, incercand sa evit nu numai sirurile de furnici/termite carand bucati de frunze, ci si urmele trecerii nenumaratilor cai din parc folositi de turisti sau localnici. Mirosea pe carare ca la zoo baneasa sectia ierbivore. A propos, si anul asta de ziua mea tot cal vreau.
Asa ca avem antrenamentul pentru maine facut - ne-a ars soarele din nou, gladiolele ne tremura ca n-am mai mers de ceva vreme aproape 4 ore pe teren accidentat. Nu stiu daca in noaptea asta o sa reusim sa dormim mai mult... Noaptea trecuta a fost foarte cald, asa ca am dormit cu ventilatorul pornit, ergo zgomot constant. Si de parca nu ar fi fost suficient, din cand in cand se auzea din cate un colt al camerei un tipat de vietate - la o inspectie preliminara dupa o perdea s-a ivit o soparla sau asta am crezut noi ca e. Si a tot gemut vietatea asta la fiecare doua ore. Sa mai zic ca inainte de a adormi ne-am uitat la The Exorcist : The Beginning?
Gata - ma duc sa finalizez inghesuirea in rucsacul micut a celor posibil trebuincioase in urmatoarele zile. Evident ca urmatoarele 6 zile nu o sa auziti de mine - asta daca nu ne dejoaca planul de calatorie vreo grupare in nevoi, cu revendicari politice adica.
Sa traim.
vineri, 29 mai 2009
joi, 28 mai 2009
Taganga
Motto: ¨Cada vez que te busco te vas
Y cada vez que te llamo no estas¨ Juanes & Nelly Furtado - Fotografia
Azi am parasit Cartagena spre zari mai racoroase - am sperat. Aproape ne-am topit in autobuze, ca am schimbat doua desi ni s-a promis o singura oprire si un drum de 3 ore jumatate. Am facut aproape cinci ore, am schimbat autobuzul la Baranquilla pentru unul mai mirositor, ne-am trambalat rucsacii dintr-un fund de autobuz in altul. Ca de data asta acolo au nimerit, iar ultima oara cand am tras de monstrul meu de peste 20 kg mi-a alunecat mana si mi-am tras una in nas. Am avut noroc ca mi s-a oprit capul in tabla autobuzului, ca altfel ma lipeam de asfalt. Nici nu stiam ca atata forta in pumn... Si inca in stangul.
A propos - la inceputul calatoriei o doamna din Polonia mi-a spus ca un om nu poate duce decat 1/3 din propria greutate. Daca eu car un rucsac mare de peste 20 kg si unul mic de vreo 8, ce sa insemne? M-oi fi ingrasat? Sau e valabil doar la polonezi?
In fine, lovitura in nas se pare ca m-a ajutat: n-am fost asa volubila in spaniola de cand am ajuns in Peru. Asa ca am sunat la agentura care trebuie sa ne duca la Ciudad Perdida si m-am intretinut cu Senora Maria. Nu stiu daca v-am zis dar e comun in America de Sud sa imprumuti un mobil doar pentru o conversatie - e principiul telefonului public doar ca aici o persoana are 4-5 tefoane si ti le ofera pe strada. In Peru le au legate de mana, aici deschid sertarul de la masa de pe care vand guma si-ti alegi.
Asa ca dupa jumatate de ora am ajuns in Taganga - un sat de pescari, cu o atmosfera ca in Vama noastra de acum cativa ani. Puzderie de turisti - inclusiv asiatici, dar care se incadreaza atat de bine in peisaj ca nu te deranjeaza. Seara pe plaja se joaca fotbal - probabil spiritele exacerbate dupa meciul de ieri. Pe urma, vin la rand amatorii de dansuri africane - se sare si se transpira in nisip. Multi vin aici pentru diving, chiar si nocturn. Dupa ce am citit un articol despre o daneza muscata de rechin intr-o experienta de-asta, parca imi place statul pe nisip mai mult. Si problema ei nu era muscatura - OK ii chiftelise laba piciorului, dar ingrijorarea medicilor era ca o sa faca holera....
Ca sa revin, Taganga are o singura strada asfaltata - cea care vine si se duce la Santa Marta. Restul - pietris si nisip. Postul de politie si ATM-ul sunt unul langa altul. Primul are o masa de lemn in fata pe care zac trantite doua chipie, al doilea n-are bani. Mai e in apropiere si un salon de frizerie unde patronul practica ¨shaving with wax¨. Multe hosteluri, multe carciumi si multi caini.
Cum expeditia la Ciudad Perdida s-a decalat cu o zi, maine bifam Parcul Natural Tayrona. Cu buseta & chiva. Ca sa simtim spiritul local si sa bifam Playa del Amor si alte obiective de interes cultural. Cica au si plaja de nudisti - mare supriza intr-o zona in care femeile poarta orice s-ar intampla si oricum ar arata costumul de baie complet, adica cel putin doua piese. Ma rog, barbatii mai exagereaza cu cate un Speedo dar rar de tot...
Fug sa prind ceva apa la dus - ca aici e pe principiul primului venit, iar apa calda e de fapt apa rece lasata toata ziua la soare intr-un cazan suit pe casa.
Sa traim.
PS: am prins pasiunea sucului de fructe. Ieri si alaltaieri am baut cate 5-6 pe zi si astia nu se incurca, iti dau ditamai paharul de peste jumatate de litru. Bifat sucul de zapote - n-as mai repeta, curuba, lulo - merge desi e cam pepenos, si mai vechile mango+portocala, morcov+portocola, maracuya. Ce e curios ca desi au sub nas atatea posibilitati localnicii se inghesuie la Coca Cola ceva de speriat.
Y cada vez que te llamo no estas¨ Juanes & Nelly Furtado - Fotografia
Azi am parasit Cartagena spre zari mai racoroase - am sperat. Aproape ne-am topit in autobuze, ca am schimbat doua desi ni s-a promis o singura oprire si un drum de 3 ore jumatate. Am facut aproape cinci ore, am schimbat autobuzul la Baranquilla pentru unul mai mirositor, ne-am trambalat rucsacii dintr-un fund de autobuz in altul. Ca de data asta acolo au nimerit, iar ultima oara cand am tras de monstrul meu de peste 20 kg mi-a alunecat mana si mi-am tras una in nas. Am avut noroc ca mi s-a oprit capul in tabla autobuzului, ca altfel ma lipeam de asfalt. Nici nu stiam ca atata forta in pumn... Si inca in stangul.
A propos - la inceputul calatoriei o doamna din Polonia mi-a spus ca un om nu poate duce decat 1/3 din propria greutate. Daca eu car un rucsac mare de peste 20 kg si unul mic de vreo 8, ce sa insemne? M-oi fi ingrasat? Sau e valabil doar la polonezi?
In fine, lovitura in nas se pare ca m-a ajutat: n-am fost asa volubila in spaniola de cand am ajuns in Peru. Asa ca am sunat la agentura care trebuie sa ne duca la Ciudad Perdida si m-am intretinut cu Senora Maria. Nu stiu daca v-am zis dar e comun in America de Sud sa imprumuti un mobil doar pentru o conversatie - e principiul telefonului public doar ca aici o persoana are 4-5 tefoane si ti le ofera pe strada. In Peru le au legate de mana, aici deschid sertarul de la masa de pe care vand guma si-ti alegi.
Asa ca dupa jumatate de ora am ajuns in Taganga - un sat de pescari, cu o atmosfera ca in Vama noastra de acum cativa ani. Puzderie de turisti - inclusiv asiatici, dar care se incadreaza atat de bine in peisaj ca nu te deranjeaza. Seara pe plaja se joaca fotbal - probabil spiritele exacerbate dupa meciul de ieri. Pe urma, vin la rand amatorii de dansuri africane - se sare si se transpira in nisip. Multi vin aici pentru diving, chiar si nocturn. Dupa ce am citit un articol despre o daneza muscata de rechin intr-o experienta de-asta, parca imi place statul pe nisip mai mult. Si problema ei nu era muscatura - OK ii chiftelise laba piciorului, dar ingrijorarea medicilor era ca o sa faca holera....
Ca sa revin, Taganga are o singura strada asfaltata - cea care vine si se duce la Santa Marta. Restul - pietris si nisip. Postul de politie si ATM-ul sunt unul langa altul. Primul are o masa de lemn in fata pe care zac trantite doua chipie, al doilea n-are bani. Mai e in apropiere si un salon de frizerie unde patronul practica ¨shaving with wax¨. Multe hosteluri, multe carciumi si multi caini.
Cum expeditia la Ciudad Perdida s-a decalat cu o zi, maine bifam Parcul Natural Tayrona. Cu buseta & chiva. Ca sa simtim spiritul local si sa bifam Playa del Amor si alte obiective de interes cultural. Cica au si plaja de nudisti - mare supriza intr-o zona in care femeile poarta orice s-ar intampla si oricum ar arata costumul de baie complet, adica cel putin doua piese. Ma rog, barbatii mai exagereaza cu cate un Speedo dar rar de tot...
Fug sa prind ceva apa la dus - ca aici e pe principiul primului venit, iar apa calda e de fapt apa rece lasata toata ziua la soare intr-un cazan suit pe casa.
Sa traim.
PS: am prins pasiunea sucului de fructe. Ieri si alaltaieri am baut cate 5-6 pe zi si astia nu se incurca, iti dau ditamai paharul de peste jumatate de litru. Bifat sucul de zapote - n-as mai repeta, curuba, lulo - merge desi e cam pepenos, si mai vechile mango+portocala, morcov+portocola, maracuya. Ce e curios ca desi au sub nas atatea posibilitati localnicii se inghesuie la Coca Cola ceva de speriat.
marți, 26 mai 2009
Cartagena
Motto: “Eres perfecta, eres santa, eres una diosa” (text de investire, vezi mai jos).
Ieri seara 25 mai la 21.40 am devenit ambasadoarea fiului omului. Asa ne-a zis nea Julio – un batranel care pe langa amuzarea clientilor in piata Santo Domingo din Cartagena cu niste palarii transformabile, propovaduieste adevarata credinta: a omului in el insusi. Tot de la el am aflat ca in 2012 (anul cu transformare in lumina) ar fi bine sa nu fiti pe langa Vatican pentru ca va fi distrus de “un foc mare”. Un meteorit sau chiar un bombardament, inca nu i s-a revelat.
Cartagena pare ancorata undeva la sfarsitul sec XVII. Mai putin cartierul Bocagrande care e plin de zgarie-nori si care e preferat de columbieni pentru vacanta. Calatorii se concentreaza in partea veche, fie in El Centro, fie in Getsemani. Initial am incercat sa stam si noi in Getsemani – cand am ajuns la adresa nici macar nu ne-am dat jos din taxi. Acum stam in El Centro intr-un loc care cred ca a fost (si nu stiu daca a incetat sa mai fie) o casa de intalniri romantice pe termen scurt. Altminteri, camerele au tot confortul pentru un oras in care umiditatea face parul doamnelor sa se tripleze ca volum si cheliile domnilor sa transpire abundent – aer conditionat, ventilator si caja fuerte (o cutie de metal pe care o poti folosi daca ai propriul lacat – sper numai sa nu ne-o goleasca prin peretele de care sta agatata sau sa o ia cu totul).
Strazile orasului vechi sunt inguste, sufocate de balcoane din lemn si bougainvillea. O atmosfera desprinsa din cartile lui Gabriel Garcia Marquez. Parcurile sun pline de la prima ora de cei care cauta (inutil) o urma de racoare si umbra. Vanzatorii de fructe, inghetata, empanadas si sucuri in punga sunt nelipsiti. Seara in piete (mai ales la Santo Dmingo) apar artistii: dansatori pe ritmuri africane, mimi si nenumarati menestreli. In grupuri sau singuri, cu repertoriu divers si chitara acordata fac ravagii printre grupurile de turiste in varsta sau cuplurile romantice.
Ah, sa nu uit – azi am incercat curuba. Intai ne-am facut de ras in fata doamnei care supervizeaza stabilimentul unde stam. Am luat un fruct, l-am taiat si am incercat sa mancam ceva din el. Destul de dificil pentru ca dincolo de coaja nu avea decat niste seminte lemnoase inconjurate de ceva alunecos. Asa ca mai tarziu ne-am retras la o cosmelie pe malul marii si am baut un suc de curuba uitandu-ne la poze cu boxeuri din anii 50-60 (nu ca m-as pricepe dar erau datate).
Mare lucru n-am facut azi: am bifat Muzeul Inchizitiei (la oferta cu muzeul local de istorie), am dat ocol orasului vechi mergand pe zidul care il inconjoara (pe vremuri il apara de pirati), am fost in Bocagrande, am bifat niste biserici (cand nu ne-au poftit afara pe motiv de inchidere).
Maine e ultima zi aici dupa care ne indreptam spre Santa Marta de unde ar trebui sa pornim spre Ciudad Perdida. 6 zile prin jungla, dormit la hamac, trecut prin plantatii de coca (pe care columbienii ingeniosi le-au instalat in rezervatii cu banii primiti de la americani sa distruga orice frunza de coca – motivul:”nu putem interveni in ecosistemul rezervatiilor stropind culturile”), spalat doar cu ocazia trecerii unor rauri. Si cel mai tare e ca agentia care opereaza turul (singura) e de fapt descendenta unui grup de gherila. Stati linistiti, ultimul eveniment de rapire de turisti pe traseul catre Ciudad Perdida a avut loc acum cativa ani (zic ei). Si atunci nu i-au luat pe cei obositi, dolofani sau prost echipati. Ceilalti s-au bucurat de cazare gratuita trei luni printre gherilisti. Ce economie au facut! Daca e sa se intample, sper macar sa aiba inspiratia sa ne rapeasca in primele zile, sa nu mergem ca fraierii 4 zile pana iese sufletul din noi...
Sa traim.
Ieri seara 25 mai la 21.40 am devenit ambasadoarea fiului omului. Asa ne-a zis nea Julio – un batranel care pe langa amuzarea clientilor in piata Santo Domingo din Cartagena cu niste palarii transformabile, propovaduieste adevarata credinta: a omului in el insusi. Tot de la el am aflat ca in 2012 (anul cu transformare in lumina) ar fi bine sa nu fiti pe langa Vatican pentru ca va fi distrus de “un foc mare”. Un meteorit sau chiar un bombardament, inca nu i s-a revelat.
Cartagena pare ancorata undeva la sfarsitul sec XVII. Mai putin cartierul Bocagrande care e plin de zgarie-nori si care e preferat de columbieni pentru vacanta. Calatorii se concentreaza in partea veche, fie in El Centro, fie in Getsemani. Initial am incercat sa stam si noi in Getsemani – cand am ajuns la adresa nici macar nu ne-am dat jos din taxi. Acum stam in El Centro intr-un loc care cred ca a fost (si nu stiu daca a incetat sa mai fie) o casa de intalniri romantice pe termen scurt. Altminteri, camerele au tot confortul pentru un oras in care umiditatea face parul doamnelor sa se tripleze ca volum si cheliile domnilor sa transpire abundent – aer conditionat, ventilator si caja fuerte (o cutie de metal pe care o poti folosi daca ai propriul lacat – sper numai sa nu ne-o goleasca prin peretele de care sta agatata sau sa o ia cu totul).
Strazile orasului vechi sunt inguste, sufocate de balcoane din lemn si bougainvillea. O atmosfera desprinsa din cartile lui Gabriel Garcia Marquez. Parcurile sun pline de la prima ora de cei care cauta (inutil) o urma de racoare si umbra. Vanzatorii de fructe, inghetata, empanadas si sucuri in punga sunt nelipsiti. Seara in piete (mai ales la Santo Dmingo) apar artistii: dansatori pe ritmuri africane, mimi si nenumarati menestreli. In grupuri sau singuri, cu repertoriu divers si chitara acordata fac ravagii printre grupurile de turiste in varsta sau cuplurile romantice.
Ah, sa nu uit – azi am incercat curuba. Intai ne-am facut de ras in fata doamnei care supervizeaza stabilimentul unde stam. Am luat un fruct, l-am taiat si am incercat sa mancam ceva din el. Destul de dificil pentru ca dincolo de coaja nu avea decat niste seminte lemnoase inconjurate de ceva alunecos. Asa ca mai tarziu ne-am retras la o cosmelie pe malul marii si am baut un suc de curuba uitandu-ne la poze cu boxeuri din anii 50-60 (nu ca m-as pricepe dar erau datate).
Mare lucru n-am facut azi: am bifat Muzeul Inchizitiei (la oferta cu muzeul local de istorie), am dat ocol orasului vechi mergand pe zidul care il inconjoara (pe vremuri il apara de pirati), am fost in Bocagrande, am bifat niste biserici (cand nu ne-au poftit afara pe motiv de inchidere).
Maine e ultima zi aici dupa care ne indreptam spre Santa Marta de unde ar trebui sa pornim spre Ciudad Perdida. 6 zile prin jungla, dormit la hamac, trecut prin plantatii de coca (pe care columbienii ingeniosi le-au instalat in rezervatii cu banii primiti de la americani sa distruga orice frunza de coca – motivul:”nu putem interveni in ecosistemul rezervatiilor stropind culturile”), spalat doar cu ocazia trecerii unor rauri. Si cel mai tare e ca agentia care opereaza turul (singura) e de fapt descendenta unui grup de gherila. Stati linistiti, ultimul eveniment de rapire de turisti pe traseul catre Ciudad Perdida a avut loc acum cativa ani (zic ei). Si atunci nu i-au luat pe cei obositi, dolofani sau prost echipati. Ceilalti s-au bucurat de cazare gratuita trei luni printre gherilisti. Ce economie au facut! Daca e sa se intample, sper macar sa aiba inspiratia sa ne rapeasca in primele zile, sa nu mergem ca fraierii 4 zile pana iese sufletul din noi...
Sa traim.
luni, 25 mai 2009
Bogota
Motto: “Restir es existir” (din lirica murala)
Am plecat din Cali la 7.30 a.m. (asta insemnand ca la 5.30 ne-am trezit). 11 ore (din care doar 20 de minute pauza) si trei filme mai tarziu (Australia, Inside Man si Ace – a great dog sau cam asa ceva) ne-am smuls rucsacii din burta autocarului si i-am aruncat intr-un taxi cand ne-a permis doamna care coordona coada de calatori si care ne-a si calculat la virgula pretul pana la destinatia declarata: 7700 pesos. Adica vreo trei dolari si jumatate. Si-am mers de banii astia pana ne-am plictisit. Cand au inceput strazile sa se ingusteze si sa rasune de ritmuri suprapuse, ne-am oprit. Hostelul recomandat in Lonely Planet era o oroare – intai ne-au zis ca nu avem loc toate trei in aceeasi camera. Pe urma, cand am ajuns in camera unde ar fi trebuit sa stam doua din trei am dat peste un tanar (cu varful bocancului pe pragul celei de-a doua tinereti) care citea cuminte. Ca da, hostelul era mixt. L-am intrebat care paturi sunt libere si ne-a indicat unul de sus. Restul erau rascolite, cu haine pe ele si pluteau intr-un curcubeu de mirosuri (asta daca va puteti imagina un curcubeu cu tonuri de gri si de maro). Oricum nu ii intalnise niciodata pe vecinii de camera desi statea acolo de doua zile! Explicabil, daca si noua inca de la intrare cei care ne-au primit ne-au oferit cate o bere de bun venit (refuzata, evident). Norocul nostru a fost ca pe aceeasi strada si detinut de acelasi proprietar mai era un loc in care calatorii obositi dar mai generosi se puteau retrage. Vazut, placut, cazat.
Vineri seara 8 p.m. Pe strazi se scurgeau puhoaie de tineri (maxim 25 ani) de toate orientarile muzicale si cu stiluri vestimentare diferite. Nebunia incepea chiar langa usa noastra unde bubuiau niste boxe desi deasupra usii se anunta ca acolo se vand doar sandwichs (asa e cu pluralul pe-aici) si sucuri. Explicatia am primit-o a doua zi dimineata cand ne-am dumirit ca locuim in La Candelaria, cartierul studentilor – nu pentru ca sunt camine, ci ca e o concentrare de baruri, cafenele, cluburi, piatolete unde se aseaza pe jos si povestesc si fumeaza. O nebunie.
Asa ca ne-am fatait printre ei, impreuna cu ei. Am vazut si copii care isi strecurau mana in gentile trecatorilor, si cersetori care isi incepeau pledoaria cu ‘Pot sa va rog ceva?’, dar am vazut si primii doi “aspiratori” de praf. N-am avut nici un moment vre-o senzatia de nesiguranta – poate pentru ca mi-am lasat toate posesiunile in caja fuerte si mergeam cu mainile in buzunar.
A doua zi dimineata am inceput programul de bifat obiective culturale, in special muzee si biserici. Ne-am infofolit (afara picura) si-am luat-o hotarat cu harta in mana si cu ochiul incordat si ager spre prima casa de schimb. Dupa ce ne-am ostoit nevoia financiara, ne-am ocupat de multumirea spiritului si/sau ochiului. Biserici, catedrala, palat prezidential (doar exteriorul – nu se cade sa dai buzna in casa omului cand e plecat), muzee, strazi pitoresti – am devorat tot ca niste termite. Faptul ca am vizitat si Muzeul Monedei spune tot, nu?! Daca va zic ca mi-a si placut, va oripilez?
Ce n-am apucat sa vedem sambata ne-am straduit sa nu ratam duminica: inca vreo doua biserici, o manastire (inchisa), Museo de oro, un traseu citadin recomandat de Lonely Planet, Montserrat. Ca bonus – am bifat piata de vechituri, cofetaria Florida, concerte de strada si sucul de guanabana. Asta e un fruct care seamana cu chirimoya (vedeti si voi pe Wikipedia ce e chirimoya si ce-a zis Mark Twain despre ea – noi am incercat-o in Peru). Se zice despre guanabana ca e un aliment-medicament (pana acum testat doar pe animale) impotriva cancerului. Partea mai putin optimista e ca dupa ce/daca scapi de cancer garantat faci Parkinson.
Una peste alta, mi-a placut in Bogota. Bine, am facut o lista cu ce mi-a placut si una cu ce nu mi-a placut:
Lista cu +
1.Politetea si curtoazia cu care se abordeaza oamenii. De exemplu, un vanzator (oriunde ar fi el: la tejgheaua din piata sau la cine stie ce magazin) obligatoriu iti serveste trei replici
A la orden (un fel de poftiti, va rog)
Con mucho gusto (dupa ce zici multumesc)
Que revuelven (un fel de va mai asteptam)
V-am zis ca si cei care cer un banut sunt foarte politicosi.
2. Muzeele – au acces gratuit la unele, sunt curate, au comentarii bilingve. Si sunt
pline tot timpul, inclusiv cu copii care fac referate pentru scoala. Si te lasa sa faci poze.
3.Strazile din La Candeleria.
4.Fructele – inca nu le-am incercat pe toate (maiine avem pe lista curuba si lulo).
5.Interesul pentru sport – duminica anumite strazi sunt inchise si declarate piste pentru biciclisti care nu claxoneaza sau apostrofeaza pietonii care dau si ei buzna la brat pe strazi.
Lista cu –
1.Faptul ca stranuta si tusesc “fara acoperire”.
2.Cyber café-urile care au si telefoane.
3.Papaya.
4.Controlatul in genti cand treci pe langa palatul prezidential.
5.Lipsa prajiturilor cu frisca.
Cam atat. E destul de tarziu si maine dimi incercam sa facem rost de niste bilete de avion ieftine pentru Cartagena si sa si ajungem acolo.
Sa traim.
PS: am scris incercand sa evit niste discutii si evident niste intreruperi ale unui grup de fellow calatori (co-calatori ar suna intr-un fel). Copii, ce sfaturi isi dau unii altora, ce povesti au, ce locuri isi recomanda… “Vrei ceva pe stilul romantic? Dar poate vrei sa incerci ceva extrem (ca sport)? Sau poate un loc unde toata lumea conjuga “a petrece”? Daca va zic ca unul dintre ei (care a “iesit” din American navy ca sa ajunga aici, dar NU a fost marine – si spune asta de cel putin doua ori in fiecare zi) m-a intrebat cand a aflat ca sunt din Romania daca o cunosc pe o anume Laura (romanca si ea), blonda dar posibil sa se vopseasca. Altminteri fata draguta.
Acum discuta influenta varstei asupra libertatii personale. “You now what? When you’re 25 you’re in your twenties. When you’re 33 or 34 you’re not there anymore.” Poate o sa scriu odata despre tipurile calatorilor pe care i-am intalnit pana acum.
PPS: subiectul s-a schimbat subit: ce preferati, un loc in care ponderea barbati/femei e de 60/1 sau 1/60? Raspunsul m-a lasat masca. Si cu ce argumente:
I don’t like to take advantage of girls.
I’m a catholic. And my real name is Linus – that’s a latin name, you know?
I’m from Midwest and back there we like to get married.
PPPS: si daca nu stiati, Detroit ar trebui sa se pronunte detroa pentru ca americanii au botezat orasul asa in onoarea francezilor care i-au ajutat impotriva englezilor in timpul revolutiei. Intrebare (catolicul Linus): “We were in a revolution, man? When did THAT happen?”
PPPPS: Steve (the navy guy) deschide o dezbatere: Was Kerouac the first beatnik? Ma inclin si plec.
Am plecat din Cali la 7.30 a.m. (asta insemnand ca la 5.30 ne-am trezit). 11 ore (din care doar 20 de minute pauza) si trei filme mai tarziu (Australia, Inside Man si Ace – a great dog sau cam asa ceva) ne-am smuls rucsacii din burta autocarului si i-am aruncat intr-un taxi cand ne-a permis doamna care coordona coada de calatori si care ne-a si calculat la virgula pretul pana la destinatia declarata: 7700 pesos. Adica vreo trei dolari si jumatate. Si-am mers de banii astia pana ne-am plictisit. Cand au inceput strazile sa se ingusteze si sa rasune de ritmuri suprapuse, ne-am oprit. Hostelul recomandat in Lonely Planet era o oroare – intai ne-au zis ca nu avem loc toate trei in aceeasi camera. Pe urma, cand am ajuns in camera unde ar fi trebuit sa stam doua din trei am dat peste un tanar (cu varful bocancului pe pragul celei de-a doua tinereti) care citea cuminte. Ca da, hostelul era mixt. L-am intrebat care paturi sunt libere si ne-a indicat unul de sus. Restul erau rascolite, cu haine pe ele si pluteau intr-un curcubeu de mirosuri (asta daca va puteti imagina un curcubeu cu tonuri de gri si de maro). Oricum nu ii intalnise niciodata pe vecinii de camera desi statea acolo de doua zile! Explicabil, daca si noua inca de la intrare cei care ne-au primit ne-au oferit cate o bere de bun venit (refuzata, evident). Norocul nostru a fost ca pe aceeasi strada si detinut de acelasi proprietar mai era un loc in care calatorii obositi dar mai generosi se puteau retrage. Vazut, placut, cazat.
Vineri seara 8 p.m. Pe strazi se scurgeau puhoaie de tineri (maxim 25 ani) de toate orientarile muzicale si cu stiluri vestimentare diferite. Nebunia incepea chiar langa usa noastra unde bubuiau niste boxe desi deasupra usii se anunta ca acolo se vand doar sandwichs (asa e cu pluralul pe-aici) si sucuri. Explicatia am primit-o a doua zi dimineata cand ne-am dumirit ca locuim in La Candelaria, cartierul studentilor – nu pentru ca sunt camine, ci ca e o concentrare de baruri, cafenele, cluburi, piatolete unde se aseaza pe jos si povestesc si fumeaza. O nebunie.
Asa ca ne-am fatait printre ei, impreuna cu ei. Am vazut si copii care isi strecurau mana in gentile trecatorilor, si cersetori care isi incepeau pledoaria cu ‘Pot sa va rog ceva?’, dar am vazut si primii doi “aspiratori” de praf. N-am avut nici un moment vre-o senzatia de nesiguranta – poate pentru ca mi-am lasat toate posesiunile in caja fuerte si mergeam cu mainile in buzunar.
A doua zi dimineata am inceput programul de bifat obiective culturale, in special muzee si biserici. Ne-am infofolit (afara picura) si-am luat-o hotarat cu harta in mana si cu ochiul incordat si ager spre prima casa de schimb. Dupa ce ne-am ostoit nevoia financiara, ne-am ocupat de multumirea spiritului si/sau ochiului. Biserici, catedrala, palat prezidential (doar exteriorul – nu se cade sa dai buzna in casa omului cand e plecat), muzee, strazi pitoresti – am devorat tot ca niste termite. Faptul ca am vizitat si Muzeul Monedei spune tot, nu?! Daca va zic ca mi-a si placut, va oripilez?
Ce n-am apucat sa vedem sambata ne-am straduit sa nu ratam duminica: inca vreo doua biserici, o manastire (inchisa), Museo de oro, un traseu citadin recomandat de Lonely Planet, Montserrat. Ca bonus – am bifat piata de vechituri, cofetaria Florida, concerte de strada si sucul de guanabana. Asta e un fruct care seamana cu chirimoya (vedeti si voi pe Wikipedia ce e chirimoya si ce-a zis Mark Twain despre ea – noi am incercat-o in Peru). Se zice despre guanabana ca e un aliment-medicament (pana acum testat doar pe animale) impotriva cancerului. Partea mai putin optimista e ca dupa ce/daca scapi de cancer garantat faci Parkinson.
Una peste alta, mi-a placut in Bogota. Bine, am facut o lista cu ce mi-a placut si una cu ce nu mi-a placut:
Lista cu +
1.Politetea si curtoazia cu care se abordeaza oamenii. De exemplu, un vanzator (oriunde ar fi el: la tejgheaua din piata sau la cine stie ce magazin) obligatoriu iti serveste trei replici
A la orden (un fel de poftiti, va rog)
Con mucho gusto (dupa ce zici multumesc)
Que revuelven (un fel de va mai asteptam)
V-am zis ca si cei care cer un banut sunt foarte politicosi.
2. Muzeele – au acces gratuit la unele, sunt curate, au comentarii bilingve. Si sunt
pline tot timpul, inclusiv cu copii care fac referate pentru scoala. Si te lasa sa faci poze.
3.Strazile din La Candeleria.
4.Fructele – inca nu le-am incercat pe toate (maiine avem pe lista curuba si lulo).
5.Interesul pentru sport – duminica anumite strazi sunt inchise si declarate piste pentru biciclisti care nu claxoneaza sau apostrofeaza pietonii care dau si ei buzna la brat pe strazi.
Lista cu –
1.Faptul ca stranuta si tusesc “fara acoperire”.
2.Cyber café-urile care au si telefoane.
3.Papaya.
4.Controlatul in genti cand treci pe langa palatul prezidential.
5.Lipsa prajiturilor cu frisca.
Cam atat. E destul de tarziu si maine dimi incercam sa facem rost de niste bilete de avion ieftine pentru Cartagena si sa si ajungem acolo.
Sa traim.
PS: am scris incercand sa evit niste discutii si evident niste intreruperi ale unui grup de fellow calatori (co-calatori ar suna intr-un fel). Copii, ce sfaturi isi dau unii altora, ce povesti au, ce locuri isi recomanda… “Vrei ceva pe stilul romantic? Dar poate vrei sa incerci ceva extrem (ca sport)? Sau poate un loc unde toata lumea conjuga “a petrece”? Daca va zic ca unul dintre ei (care a “iesit” din American navy ca sa ajunga aici, dar NU a fost marine – si spune asta de cel putin doua ori in fiecare zi) m-a intrebat cand a aflat ca sunt din Romania daca o cunosc pe o anume Laura (romanca si ea), blonda dar posibil sa se vopseasca. Altminteri fata draguta.
Acum discuta influenta varstei asupra libertatii personale. “You now what? When you’re 25 you’re in your twenties. When you’re 33 or 34 you’re not there anymore.” Poate o sa scriu odata despre tipurile calatorilor pe care i-am intalnit pana acum.
PPS: subiectul s-a schimbat subit: ce preferati, un loc in care ponderea barbati/femei e de 60/1 sau 1/60? Raspunsul m-a lasat masca. Si cu ce argumente:
I don’t like to take advantage of girls.
I’m a catholic. And my real name is Linus – that’s a latin name, you know?
I’m from Midwest and back there we like to get married.
PPPS: si daca nu stiati, Detroit ar trebui sa se pronunte detroa pentru ca americanii au botezat orasul asa in onoarea francezilor care i-au ajutat impotriva englezilor in timpul revolutiei. Intrebare (catolicul Linus): “We were in a revolution, man? When did THAT happen?”
PPPPS: Steve (the navy guy) deschide o dezbatere: Was Kerouac the first beatnik? Ma inclin si plec.
sâmbătă, 23 mai 2009
Cali
Motto: "Ante de mi fuye el pecado y el infierno" (din lirica clericala)
Cu tristete va anunt ca am cautat toata ziua frumusetile laudate din Cali – si unde n-am fost?! La lacasurile sfinte, in piata din fata Palatului de Justitie, pe la banci :) , ba chiar am poposit intr-o piateta care avea de-o parte un centru financiar (asa scria pe el) si de cealalta un spital. Ne-am gandit ca poate asa avem mai multe sanse. Nimic. 2-3 nasuri mai nelalocul lor si alea atasate de niste fete (chipuri) care ar mai fi dat ceva de lucru unor plasticieni. Te pomenesti ca e o alta fata a crizei: de ce sa mai investesti in fizic daca nu poti obtine un job care sa-ti amortizeze investitia sau in cazul in care nu muncesti, sustinatorul e preocupat de limitarea pierderilor. Ca cica nici drogurile nu mai sunt ce-au fost, lumea cauta chestii mai ieftine (cum ar fi sexul - am citit eu pe net).
In schimb am vazut multi cersetori (mai ales batrani) si o lipsa suspecta de copii. Inca n-am descoperit o legatura de cauzalitate intre cele doua. Poate o gasiti voi.
La ce mai exceleaza Cali e numarul de politisti: regulari (cred ca asa se zice), militari, de circulatie, auxiliari. La care se adauga patrulele anti-gherila. Si toti umbla cate doi. Iar “specialii” par desprinsi din filmele despre Vietnam – cu tot cu bandana de pe cap (vezi Platoon – Oliver Stone). Doi din baietii astia de la batalionul 8 (asa scria pe maneca) au intrat cu arme cu tot intr-o biserica pe care o bifam. Si-au scos castile, dar de arme nu s-au dezlipit, desi unul dintre ei a inceput sa se roage iar celalalt sa faca poze. Asta desi in ziare scrie ca ultimele urme de gherile mai sunt doar in regiunea amazoniana. E drept ca pe drumul de la Pasto (primul oras columbian in care am zabovit) la Cali am vazut cuiburi de mitraliera abandonate – adica semn de pace. In schimb pe strazi perchezitioneaza politistii la greu – se pare ca a devenit o rutina pentru ca cei pipaiti se amuza si glumesc cu prietenii, sau chiar continua sa vorbeasca la telefon.
La gradina zoologica nu am ajuns. Ne-au deturnat planurile serbarile de ziua afro-columbienilor. Asa ca ne-am infiintat motz-cocotz doua albe intr-o piata unde se canta si dansa pe ritmuri africane (ziceau ei) si unde toata lumea se inghesuia sa molfaie din produsele traditionale manufacturate dupa retete de pe plantatiile de cafea. La un moment dat, un batranel a interpretat gresit interesul nostru pur turistic pentru tejgheaua unde presta si mi-a indesat in mana ceva ce semana cu o castana. Copii, ceva mai groaznic n-am mancat de cand a inceput calatoria asta. Avea un gust de ulei batran si rece si inca ceva nedefinit incat cu greu m-am abtinut sa nu ma stramb si sa-i stric omului sarbatoarea. Asa ca m-am abtinut sa mai par interesata de tejghele, nu de alta dar alaturi se vindea ceva iaurtos despre care o hartie rupta dintr-un caiet de matematica ne informa ca e gelatina de lapte. Iar la doua tarabe mai incolo se lafaia ceva carnos de provenienta incerta.
Muzica mai treaca-mearga, dar au dansat descendentii sclavilor - un ansamblu dintr-un orasel pierdut pe harta, ca nu ne-am dezlipit doua ore de pavaj (ei da, am stat pe jos). Putin a lipsit sa nu ne prinda intunericul intr-o zona nerecomandata turistilor. M-a apucat durerea de spate numai uitandu-ma la ei. Pai aia dadeau din niste muschi pe care cred ca noi (albii) nici nu-i avem. Si nici n-o sa ne creasca. Nu vorbesc despre mine, persoana atletica (in trecut si posibil, dar putin probabil, si in viitor) care mai am ceva sperante :)
Si nu v-am zis ca ne-am inceput ziua cu un mic dejun columbian. Ne asezam la masa, vine un domn unghiile date cu lac si inlantuit la gat sa ne intrebe ce dorim: fasole, porc la tava, etc. Cu vocea pierita, i-am spus ca ne-ar aranja numai niste oua revueltos (adica omleta pentru cine invata spaniola) si un ceai sau un suc de fructe. Suc n-aveau decat cu gaz. Asteptand sa inceapa festinul depistam cu forta ochiului antrenat de privatiuni un snop de banane. Asa ca incepem pledoaria cu por fa`la final (asa se vorbeste in aici: se prescurteaza si toata lumea e mi amor cu toata lumea). Primim bananele dupa care doua cafele batoase si negre. Ne uitam una la alta, ne gandim ca asa e obiceiul locului sa cinsteasca oaspetele in primul rand cu o stacana de cafea. Cand sa aruncam in zeama neagra si amara ca viata (asta am invatat-o de la un coleg de activitate retribuita, nu e de la mine) zahar si lapte, vin doi tataiti (adica 2 tataie) si ne iau canile de pe masa, cu toata curtezia posibila. Zambim unii la altii, noi cu dinti, ei cu gingii, se aseaza la masa de alaturi, toarna tot zaharul disponibil pe mese si tacticosi incep sa discute politica. Masca am ramas, mai ales ca dupa ce au terminat de baut, au platit si unul dintre ei s-a asezat pe trotuar sa vanda niste bratari si margele colorate.
In fine, cam asta despre Cali. Pornim spre Bogota. Poate va zic si cum a fost pe Titicaca sau cum e cu fauna amazoniana. Daca nu uit.
Sa traim.
Cu tristete va anunt ca am cautat toata ziua frumusetile laudate din Cali – si unde n-am fost?! La lacasurile sfinte, in piata din fata Palatului de Justitie, pe la banci :) , ba chiar am poposit intr-o piateta care avea de-o parte un centru financiar (asa scria pe el) si de cealalta un spital. Ne-am gandit ca poate asa avem mai multe sanse. Nimic. 2-3 nasuri mai nelalocul lor si alea atasate de niste fete (chipuri) care ar mai fi dat ceva de lucru unor plasticieni. Te pomenesti ca e o alta fata a crizei: de ce sa mai investesti in fizic daca nu poti obtine un job care sa-ti amortizeze investitia sau in cazul in care nu muncesti, sustinatorul e preocupat de limitarea pierderilor. Ca cica nici drogurile nu mai sunt ce-au fost, lumea cauta chestii mai ieftine (cum ar fi sexul - am citit eu pe net).
In schimb am vazut multi cersetori (mai ales batrani) si o lipsa suspecta de copii. Inca n-am descoperit o legatura de cauzalitate intre cele doua. Poate o gasiti voi.
La ce mai exceleaza Cali e numarul de politisti: regulari (cred ca asa se zice), militari, de circulatie, auxiliari. La care se adauga patrulele anti-gherila. Si toti umbla cate doi. Iar “specialii” par desprinsi din filmele despre Vietnam – cu tot cu bandana de pe cap (vezi Platoon – Oliver Stone). Doi din baietii astia de la batalionul 8 (asa scria pe maneca) au intrat cu arme cu tot intr-o biserica pe care o bifam. Si-au scos castile, dar de arme nu s-au dezlipit, desi unul dintre ei a inceput sa se roage iar celalalt sa faca poze. Asta desi in ziare scrie ca ultimele urme de gherile mai sunt doar in regiunea amazoniana. E drept ca pe drumul de la Pasto (primul oras columbian in care am zabovit) la Cali am vazut cuiburi de mitraliera abandonate – adica semn de pace. In schimb pe strazi perchezitioneaza politistii la greu – se pare ca a devenit o rutina pentru ca cei pipaiti se amuza si glumesc cu prietenii, sau chiar continua sa vorbeasca la telefon.
La gradina zoologica nu am ajuns. Ne-au deturnat planurile serbarile de ziua afro-columbienilor. Asa ca ne-am infiintat motz-cocotz doua albe intr-o piata unde se canta si dansa pe ritmuri africane (ziceau ei) si unde toata lumea se inghesuia sa molfaie din produsele traditionale manufacturate dupa retete de pe plantatiile de cafea. La un moment dat, un batranel a interpretat gresit interesul nostru pur turistic pentru tejgheaua unde presta si mi-a indesat in mana ceva ce semana cu o castana. Copii, ceva mai groaznic n-am mancat de cand a inceput calatoria asta. Avea un gust de ulei batran si rece si inca ceva nedefinit incat cu greu m-am abtinut sa nu ma stramb si sa-i stric omului sarbatoarea. Asa ca m-am abtinut sa mai par interesata de tejghele, nu de alta dar alaturi se vindea ceva iaurtos despre care o hartie rupta dintr-un caiet de matematica ne informa ca e gelatina de lapte. Iar la doua tarabe mai incolo se lafaia ceva carnos de provenienta incerta.
Muzica mai treaca-mearga, dar au dansat descendentii sclavilor - un ansamblu dintr-un orasel pierdut pe harta, ca nu ne-am dezlipit doua ore de pavaj (ei da, am stat pe jos). Putin a lipsit sa nu ne prinda intunericul intr-o zona nerecomandata turistilor. M-a apucat durerea de spate numai uitandu-ma la ei. Pai aia dadeau din niste muschi pe care cred ca noi (albii) nici nu-i avem. Si nici n-o sa ne creasca. Nu vorbesc despre mine, persoana atletica (in trecut si posibil, dar putin probabil, si in viitor) care mai am ceva sperante :)
Si nu v-am zis ca ne-am inceput ziua cu un mic dejun columbian. Ne asezam la masa, vine un domn unghiile date cu lac si inlantuit la gat sa ne intrebe ce dorim: fasole, porc la tava, etc. Cu vocea pierita, i-am spus ca ne-ar aranja numai niste oua revueltos (adica omleta pentru cine invata spaniola) si un ceai sau un suc de fructe. Suc n-aveau decat cu gaz. Asteptand sa inceapa festinul depistam cu forta ochiului antrenat de privatiuni un snop de banane. Asa ca incepem pledoaria cu por fa`la final (asa se vorbeste in aici: se prescurteaza si toata lumea e mi amor cu toata lumea). Primim bananele dupa care doua cafele batoase si negre. Ne uitam una la alta, ne gandim ca asa e obiceiul locului sa cinsteasca oaspetele in primul rand cu o stacana de cafea. Cand sa aruncam in zeama neagra si amara ca viata (asta am invatat-o de la un coleg de activitate retribuita, nu e de la mine) zahar si lapte, vin doi tataiti (adica 2 tataie) si ne iau canile de pe masa, cu toata curtezia posibila. Zambim unii la altii, noi cu dinti, ei cu gingii, se aseaza la masa de alaturi, toarna tot zaharul disponibil pe mese si tacticosi incep sa discute politica. Masca am ramas, mai ales ca dupa ce au terminat de baut, au platit si unul dintre ei s-a asezat pe trotuar sa vanda niste bratari si margele colorate.
In fine, cam asta despre Cali. Pornim spre Bogota. Poate va zic si cum a fost pe Titicaca sau cum e cu fauna amazoniana. Daca nu uit.
Sa traim.
joi, 21 mai 2009
I'm back
Motto: "Un muro blanco es un pueblo mudo" (din lirica citadina columbiana)
OK. Mi-a fost lene sa scriu. Am preferat ca macar doua luni sa am vacanta, iar pentru mine vacanta inseamna “NU teme”. Nu ca ar fi fost complicat sa scriu doua-randuri, dar gasitul unui PC in care sa implantez posturile mi-a dat in cateva locuri ceva batai de cap: fie cadea reteaua, fie colegii de butonat erau atat de expansivi ca nu aveam de ales si deveneam cel putin martor la dezbaterile/dovezile de iubire/afirmare artistica. Ca sa nu mai zic de cazurile in care veneam cu textul de acasa dar ca sa il salvez trebuia sa ma var sub mobila posesorului de cyber café (aici asa se zice) sau sa deranjez colonia de gandaci locali (lucru care nu se face, nu neinarmata cel putin).
Dar, gata. Promit sa (imi) revin si sa ma tin de treaba, asta insemnand sa postez aproape zilnic. Uite acum (cand scriu, adica) e trecut de miezul noptii aici, il am pe Michael Buble infipt in ureche si la adapostul intunericului dau din degetute. Daca nu uit parola de conectare la net pana termin, postez iute.
Pentru inceput doua precizari sau linistiri (dupa caz):
1. nu am/am avut gripa porcina (azi am vazut un titlu in ziare cu “nebunia porcina”). E drept ca in Columbia (unde suntem de doua zile) sunt recunoscute mai multe cazuri (7 sau 8) decat in Ecuador (1) sau in Peru (acum doua saptamani raportau cu mandrie ca nu au nici un caz). Dar din cand in cand imi mai curge nasul…. Se pune? Desi e de la apa calda latino-americana – asta insemnand cu cateva grade (maxim 4-5) mai calda decat cea rece.
2. nu am fost la marea de sare din Bolivia – nu avem viza si nici prea mult timp.
DECI, suntem in Columbia, in Cali. Am ajuns in seara asta dupa o calatorie de 9 ore cu autobuzul. Foarte organizati columbienii – desi autobuzul please de cateva minute, pentru ca nu vroiam sa mai asteptam pana la urmatoarea cursa ne-au suit intr-un taxi si am prins autobuzul din urma. Si asta fara vre-un cost aditional pentru noi. Ba ne-au mai si ajutat cu rucsacii mari (25 kg al meu) ceea ce nu s-a intamplat in Ecuador (doua saptamani!). Am facut doua escale: una provocata de politie – “toti barbatii sa coboare cu actele in mana” (si ne-am grabit sa coboram si noi sa ne uitam la automatele pe care isi sprijineau incheieturile maiinilor – toate tevile erau indreptate spre buricurile sau genunchii multimii de gura-casca, in functie de inaltime) si a doua ca sa almuerzuim (adica sa pranzim). Ne-am oprit in varful unui munte – noi si inca 3-4 autocare si am dat buzna intr-o unitate de alimentatie publica cum numai in tarile lumii a treia gasesti: plina de oameni si muste, cu meniu fix si servire rapida. Am renuntat la ciorba de porc si porumb (desi colegii de salon pusesera cu incredere mana pe ciozvarte si incercau sa smulga orice urma de carne lasand oasele curatate sa alunece inapoi in zeama galbioare si tulbure). Am refuzat si berea (cel putin bere cred ca era) si ne-am desfatat cu puiul la gratar – aproape jumatate de pui inconjurat din toate partile de orez, o lingura de salata de radacinoase date pe razatoare (n-am recunoscut decat morcov) si o portie generoasa de linte. La sfarsit – un iaurt suficient de dulce sa-ti dezlege buricul si tinut in caldura (daca vrea clientul ceva rece isi ia o inghetata, nu?).
Asa ca iata-ne in Cali – centrul chirurgiei estetice columbiene. Scrie la ghid ca femei frumoase ca aici cu greu gasesti. Noi n-am vazut urma cat ne-am flendurit doua-trei ore in seara asta. E adevarat ca zona in care ne-am invartit (baruri, discoteci – aici stam, ce sa facem? Si e periculos sa trecem noaptea spre orasul vechi) se populeaza dupa 10-11 seara. In schimb, pe strada noastra rezidentiala ne-am intalnit cu 6 travestiti mai inalti decat mine pusi pe povesti si cu suficienta piele la vedere. Recunosc ca in cazul lor chirurgia facuse minuni – doar vocea, mainile si labele picioarelor ii dadeau de gol. Desi nici aici n-as mai baga mana-n foc, la ce olandeze si spaniole am vazut in ultimul timp….
Maine dupa ce bifam orasul vechi si sper ca si o seara de salsa (in calitate de spectator, evident) va anunt la ce concluzie am ajuns.
PS: de doua zile ascultam Nigga “Dime si te vas con el”.
PPS: mai e la moda romantismul unui quartet ad-hoc de staruri: Fonsi (foarte pe val in zona), Bisbal (mexicanul care a venit si la noi – fetele stiu), Noel - blondul de la Sin Bandera (cum care Sin Bandera, maaaaa?!) si Syntek (un necunoscut pentru mine). cautati si voi pe YouTube Aqui estoy yo.
PPPS: pentru cei care vor sa-si largeasca orizontul musical romantic incercati Sin Bandera Kilometros - am ascultat-o non-stop (fara gluma) in cateva cyber café-uri din peru. Si nu pentru ca mi-a placut....
PPPPS: asa cum anticipam, am uitat parola.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
