Disfrutenlo!
luni, 29 iunie 2009
luni, 8 iunie 2009
La Ciudad Perdida
Motto: "Yo no soy un cualquiero tira machete, soy un guia" (Edwin Rey)
Expeditia a inceput intr-o sambata dimineata cand am fost livrate din Taganga in Santa Marta la agentia despre care se zice (Lonely Planet) ca ar avea exclusivitatea accesului la Ciudad Perdida. Pe drum aveam sa descoperim turisti veniti cu alte agentii. Cum ni se spusese ca plecarea s-a decalat cu o zi pentru ca ceilalti interesati sunt la scufundari, asteptam sa ne adunam. Si am cam asteptat. Nu ne-a bagat nimeni in seama vreo jumatate de ora si atunci cand s-a intamplat a fost ca sa ne pofteasca sa urcam intr-o Toyota mai batrana decat noi. Ne-au incuiat inauntru cu saci si cutii cu mancare si-am pornit. Ghid - Edwin Ray, cerut de noi si recomandat de povestile altor calatori. Nu prea semana cu pozele de pe site-uri asa ca ne-am gandit ca orice roman (daca nu sceptic din nastere, atunci convertit intr-unul) ca ne-au dat un pensionar care sa pretinda ca e Edwin. Cat ne-am inselat!
In fine, pornim. Dupa nici 10 minute ne oprim - schimbare de sofer. Se urca un cetatean care nu mai vazuse masina in viata lui. Primeste avertismentul "Tine-o la 80 ca nu poate mai mult". Primul lucru pe care il face? O forjeaza sa vada cat duce. Dupa inca 10 minute oprim sa punem benzina (ne asteapta un drum de vreo 2 ore) de la un intreprinzator care aduce benzina din Venezuela, fara taxe sau alte prostii. In sfarsit ajungem la postul de control militar - ne numara, ne verifica cu permisul de la agentie, ni se cer donatii. Iar harbul nu vrea sa mai plece din loc - toata lumea face supozitii, se inghesuie sub capota cu cate o carpa in mana, se mai trage un fum.... In sfarsit, se gaseste si solutia salvatoare - niste fire legate la alte fire. Intram in parc si mai bine de jumatate de ora ne agatam de viata, de cabluri si geamuri. Drumul e desfundat, surpat, ingust, iar soferul simte nevoia sa se uite in ochii ghidului cand vorbeste. Si vorbeste intr-una.
Ajungem in Mamay - punctul de plecare pentru toate grupurile. In buna traditie columbiana cu care ne vom obisnui in cele 6 zile, incepem cu o meritata odihna si un sandwich. Asta ne-a cam bulversat de fiecare data - invitatiile la odihna si balaceala cand nici nu incepeam sa mergem. In fine, descoperim ca nu mai sunt turisti in grupul lui Edwin, asa ca suntem noi trei, Edwin si Jaime (bucatarul). Pe la unu si jumatate o luam din loc pentru un drum de trei ore. Dar mai intai, poposim la Lagunita sa ne racorim :). Cu ocazia asta ne intalnim cu Zoe, o australianca de 18 ani, venita cu alta agentie. Se lipeste de grupul nostru si asa o sa ramana pana la sfarsit. Zoe va fi in Romania in august - doar pentru ca a aflat ca e interesant :) Asta va fi varianta in care se va derula expeditia: patru turiste, doi ghizi si un bucatar.
Inca nu m-am detasat suficient sa spun ca a fost usor. Si acum (dupa 3 zile) ezit sa merg pe o strada care e in panta sau sa urc vreo bordura inalta. Ca descriere traseul e destul de simplu:
- se coboara pe unde se urca
- in ziua 3 se ajunge la Ciudad Perdida
- in ziua 4 dupa ce se viziteaza CP vreo 2-3 ore incepe drumul de intoarcere
- traseul pentru ziua 3 si 4 e de 5 ore, 5 ore si jumatate; in rest, cam de 3 ore.
- se doarme in hamac (prima si ultima noapte), in paturi suprapuse (a doua si a patra noapte), pe saltele puse pe jos (a treia noapte)
Nu va imaginati ca ne-au fugarit sau ca ne-au chinuit. Deloc. In prima zi am urcat fara rucsaci - luati de catari impreuna cu mancarea. Din a doua zi lucrurile s-au schimbat si am tras fiecare de rucsacul personal, cu umerii zdrentuiti dar cu orgoliul nestirbit.
Tragand linie, expeditia la CP =
- baut apa din surse declarate sigure de Edwin (inclusiv niste furtune cu origine necunoscuta)
- mancat orice ne pregatea Jaime
- adormit in fiecare seara la caderea intunericului (7 max 8) si trezit in zori (6 max 7)
- baut suc la galeata (un gust grozav de medicament)
- balacit cu sau fara voie in rau
- dusuri cu apa din rau in fiecare zi (o exceptie: in ziua a patra apa colectata in bazin devenise fierbinte si ne-am oparit toti)
- tremurat de gladiole (mai ales dupa coboratul celor 1200 de trepte care leaga CP de rau)
- intalniri cu indienii Cogi (cand sunt mici ca sa se deosebeasca fetele poarta margele si baietii traista)
- muscaturi de tantari si alte insecte
- doi soricei care au cautat adapost sub plasa noastra de tantari si si-au facut simtita prezenta trecandu-mi peste picioare
- un porc asasinat in ultima zi cand stateam la soare pe marginea raului - pana am trecut apa era prea tarziu, dar am boicotat friptura
- soldati (stationati in Mamay si in CP)
- gatit patacones (banane prajite)
- vizitat "laborator" de obtinere a pastei de coca
Pe tot parcursul celor sase zile, Edwin a vorbit intr-una. Cand nu ne povestea noua ceva despre gherile, paramilitari, droguri sau traseu, facea sedinte de sindicat ad-hoc cu ceilalti ghizi. Scotea tot timpul copii ale unor articole despre indieni, despre CP, despre rapirea in care a fost implicat. Asta a fost de fapt cea mai picanta poveste - cum i-au rapit gherilistii pe niste turisti in 2003 cand el si inca un ghid (cel care ne-a gazduit in Taganga) vizitau CP. La 5 dimineata au venit, le-au zis turistilor ca sunt paramilitari si ca ii conduc in Santa Marta. Asta in timp ce un ghid era deja legat la dus, iar Edwin fugise pentru ca ii auzise venind si s-a speriat. Si-a luat bucatarul si dusi au fost. Turistii n-au banuit nimic - paramilitarii le fusesera prezentati de ghizi ca pastratori ai ordinii asa ca s-au bucurat cand i-au separat in doua grupuri: lenti si sprinteni. De fapt, gherila avea nevoie doar de turisti cu ambasade active in Columbia, tineri si bine echipati. Asa ca au luat doi englezi, un spaniol, o nemtoaica si patru evrei (pe ultimii doar pentru ca aveau bocanci si pareau sanatosi). Au lasat niste australieni grasi, un olandez si alti evrei pe care i-au legat. Faza amuzanta e ca Edwin a ajuns in Santa Marta in trei zile, in timp ce turistii pe care gherila i-a considerat neinteresanti, s-au dezlegat dupa cateva ore si impreuna cu celalalt ghid au ajuns in oras intr-o zi! Dupa sase ani, Edwin rade cand povesteste, mai ales ca toti turistii il intreaba despre rapire. Dar in zilele alea cand si gherilele si paramilitarii macelareau sate intregi pentru ca li se parea ca locuitorii acorda suport celorlalti, nu prea s-a ras. Pana cand gherila nu a eliberat primul turist (care sustine ca "s-a eliberat" - cum naiba poate cineva sa se descurce in niste munti neumblati asa la prima vedere...) care a venit cu detalii despre rapitori, cine sunt si ce vor, a cam fost agitatie. Ca negocierile au mers cam greu s-a vazut dupa numarul de zile in care i-au eliberat pe cei care au ramas. Desi in pozele facute in perioada detentiei toti cei rapiti sunt bine-merci, cu armele gherilistilor sau pe caii lor.
Ei bine, de atunci n-a mai fost nimeni rapit dar au si bagat armata peste tot. Asa ca daca vrei sa bei un suc in Mamay e posibil sa te uiti fix intr-o teava de arma pusa pe masa de un tanar care-si curata unghiile sau isi lustruieste bocancii.
Sa traim.
Expeditia a inceput intr-o sambata dimineata cand am fost livrate din Taganga in Santa Marta la agentia despre care se zice (Lonely Planet) ca ar avea exclusivitatea accesului la Ciudad Perdida. Pe drum aveam sa descoperim turisti veniti cu alte agentii. Cum ni se spusese ca plecarea s-a decalat cu o zi pentru ca ceilalti interesati sunt la scufundari, asteptam sa ne adunam. Si am cam asteptat. Nu ne-a bagat nimeni in seama vreo jumatate de ora si atunci cand s-a intamplat a fost ca sa ne pofteasca sa urcam intr-o Toyota mai batrana decat noi. Ne-au incuiat inauntru cu saci si cutii cu mancare si-am pornit. Ghid - Edwin Ray, cerut de noi si recomandat de povestile altor calatori. Nu prea semana cu pozele de pe site-uri asa ca ne-am gandit ca orice roman (daca nu sceptic din nastere, atunci convertit intr-unul) ca ne-au dat un pensionar care sa pretinda ca e Edwin. Cat ne-am inselat!
In fine, pornim. Dupa nici 10 minute ne oprim - schimbare de sofer. Se urca un cetatean care nu mai vazuse masina in viata lui. Primeste avertismentul "Tine-o la 80 ca nu poate mai mult". Primul lucru pe care il face? O forjeaza sa vada cat duce. Dupa inca 10 minute oprim sa punem benzina (ne asteapta un drum de vreo 2 ore) de la un intreprinzator care aduce benzina din Venezuela, fara taxe sau alte prostii. In sfarsit ajungem la postul de control militar - ne numara, ne verifica cu permisul de la agentie, ni se cer donatii. Iar harbul nu vrea sa mai plece din loc - toata lumea face supozitii, se inghesuie sub capota cu cate o carpa in mana, se mai trage un fum.... In sfarsit, se gaseste si solutia salvatoare - niste fire legate la alte fire. Intram in parc si mai bine de jumatate de ora ne agatam de viata, de cabluri si geamuri. Drumul e desfundat, surpat, ingust, iar soferul simte nevoia sa se uite in ochii ghidului cand vorbeste. Si vorbeste intr-una.
Ajungem in Mamay - punctul de plecare pentru toate grupurile. In buna traditie columbiana cu care ne vom obisnui in cele 6 zile, incepem cu o meritata odihna si un sandwich. Asta ne-a cam bulversat de fiecare data - invitatiile la odihna si balaceala cand nici nu incepeam sa mergem. In fine, descoperim ca nu mai sunt turisti in grupul lui Edwin, asa ca suntem noi trei, Edwin si Jaime (bucatarul). Pe la unu si jumatate o luam din loc pentru un drum de trei ore. Dar mai intai, poposim la Lagunita sa ne racorim :). Cu ocazia asta ne intalnim cu Zoe, o australianca de 18 ani, venita cu alta agentie. Se lipeste de grupul nostru si asa o sa ramana pana la sfarsit. Zoe va fi in Romania in august - doar pentru ca a aflat ca e interesant :) Asta va fi varianta in care se va derula expeditia: patru turiste, doi ghizi si un bucatar.
Inca nu m-am detasat suficient sa spun ca a fost usor. Si acum (dupa 3 zile) ezit sa merg pe o strada care e in panta sau sa urc vreo bordura inalta. Ca descriere traseul e destul de simplu:
- se coboara pe unde se urca
- in ziua 3 se ajunge la Ciudad Perdida
- in ziua 4 dupa ce se viziteaza CP vreo 2-3 ore incepe drumul de intoarcere
- traseul pentru ziua 3 si 4 e de 5 ore, 5 ore si jumatate; in rest, cam de 3 ore.
- se doarme in hamac (prima si ultima noapte), in paturi suprapuse (a doua si a patra noapte), pe saltele puse pe jos (a treia noapte)
Nu va imaginati ca ne-au fugarit sau ca ne-au chinuit. Deloc. In prima zi am urcat fara rucsaci - luati de catari impreuna cu mancarea. Din a doua zi lucrurile s-au schimbat si am tras fiecare de rucsacul personal, cu umerii zdrentuiti dar cu orgoliul nestirbit.
Tragand linie, expeditia la CP =
- baut apa din surse declarate sigure de Edwin (inclusiv niste furtune cu origine necunoscuta)
- mancat orice ne pregatea Jaime
- adormit in fiecare seara la caderea intunericului (7 max 8) si trezit in zori (6 max 7)
- baut suc la galeata (un gust grozav de medicament)
- balacit cu sau fara voie in rau
- dusuri cu apa din rau in fiecare zi (o exceptie: in ziua a patra apa colectata in bazin devenise fierbinte si ne-am oparit toti)
- tremurat de gladiole (mai ales dupa coboratul celor 1200 de trepte care leaga CP de rau)
- intalniri cu indienii Cogi (cand sunt mici ca sa se deosebeasca fetele poarta margele si baietii traista)
- muscaturi de tantari si alte insecte
- doi soricei care au cautat adapost sub plasa noastra de tantari si si-au facut simtita prezenta trecandu-mi peste picioare
- un porc asasinat in ultima zi cand stateam la soare pe marginea raului - pana am trecut apa era prea tarziu, dar am boicotat friptura
- soldati (stationati in Mamay si in CP)
- gatit patacones (banane prajite)
- vizitat "laborator" de obtinere a pastei de coca
Pe tot parcursul celor sase zile, Edwin a vorbit intr-una. Cand nu ne povestea noua ceva despre gherile, paramilitari, droguri sau traseu, facea sedinte de sindicat ad-hoc cu ceilalti ghizi. Scotea tot timpul copii ale unor articole despre indieni, despre CP, despre rapirea in care a fost implicat. Asta a fost de fapt cea mai picanta poveste - cum i-au rapit gherilistii pe niste turisti in 2003 cand el si inca un ghid (cel care ne-a gazduit in Taganga) vizitau CP. La 5 dimineata au venit, le-au zis turistilor ca sunt paramilitari si ca ii conduc in Santa Marta. Asta in timp ce un ghid era deja legat la dus, iar Edwin fugise pentru ca ii auzise venind si s-a speriat. Si-a luat bucatarul si dusi au fost. Turistii n-au banuit nimic - paramilitarii le fusesera prezentati de ghizi ca pastratori ai ordinii asa ca s-au bucurat cand i-au separat in doua grupuri: lenti si sprinteni. De fapt, gherila avea nevoie doar de turisti cu ambasade active in Columbia, tineri si bine echipati. Asa ca au luat doi englezi, un spaniol, o nemtoaica si patru evrei (pe ultimii doar pentru ca aveau bocanci si pareau sanatosi). Au lasat niste australieni grasi, un olandez si alti evrei pe care i-au legat. Faza amuzanta e ca Edwin a ajuns in Santa Marta in trei zile, in timp ce turistii pe care gherila i-a considerat neinteresanti, s-au dezlegat dupa cateva ore si impreuna cu celalalt ghid au ajuns in oras intr-o zi! Dupa sase ani, Edwin rade cand povesteste, mai ales ca toti turistii il intreaba despre rapire. Dar in zilele alea cand si gherilele si paramilitarii macelareau sate intregi pentru ca li se parea ca locuitorii acorda suport celorlalti, nu prea s-a ras. Pana cand gherila nu a eliberat primul turist (care sustine ca "s-a eliberat" - cum naiba poate cineva sa se descurce in niste munti neumblati asa la prima vedere...) care a venit cu detalii despre rapitori, cine sunt si ce vor, a cam fost agitatie. Ca negocierile au mers cam greu s-a vazut dupa numarul de zile in care i-au eliberat pe cei care au ramas. Desi in pozele facute in perioada detentiei toti cei rapiti sunt bine-merci, cu armele gherilistilor sau pe caii lor.
Ei bine, de atunci n-a mai fost nimeni rapit dar au si bagat armata peste tot. Asa ca daca vrei sa bei un suc in Mamay e posibil sa te uiti fix intr-o teava de arma pusa pe masa de un tanar care-si curata unghiile sau isi lustruieste bocancii.
Sa traim.
duminică, 7 iunie 2009
inapoi in civilizatie
Motto:"...si cand era soarele de doua sulite pe cer, a plecat in lumea larga si in toiul lui de voinic." (Mihai Eminescu - Fat-Frumos din Lacrima)
Ne-am intors din infernul verde. N-am apucat sa scriu nimic pentru ca ne-am si iuresit catre Venezuela (acum suntem in Merida). Asa ca urmeaza sa scriu diseara despre cum am supravietuit suisurilor si coborasurilor, cum am trecut un rau de 9 ori intr-o zi, cum am gatit la lumina lanternei si a unei lumanari - si am si mancat ce-am gatit, cum nu am putut impiedica sacrificarea unui porc dar am boicotat infruptarea din el. Plus povesti despre rapiri de turisti (ghidul nostru a scapat aunci cu o fuga curajoasa), cum am trecut frontiera cu Venezuela, cum am dormit intr-un love-hotel in Maracaibo.
Sa traim.
Ne-am intors din infernul verde. N-am apucat sa scriu nimic pentru ca ne-am si iuresit catre Venezuela (acum suntem in Merida). Asa ca urmeaza sa scriu diseara despre cum am supravietuit suisurilor si coborasurilor, cum am trecut un rau de 9 ori intr-o zi, cum am gatit la lumina lanternei si a unei lumanari - si am si mancat ce-am gatit, cum nu am putut impiedica sacrificarea unui porc dar am boicotat infruptarea din el. Plus povesti despre rapiri de turisti (ghidul nostru a scapat aunci cu o fuga curajoasa), cum am trecut frontiera cu Venezuela, cum am dormit intr-un love-hotel in Maracaibo.
Sa traim.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
