Sunt deja in Ushuaia de doua zile si ma intreb cum de rata sinuciderilor in Tara de Foc nu e ridicata. Aici temperatura cea mai ridicata ajunge la 14-15 grade. Iar vremea e enervant de schimbatoare: am experimentat in 5 minute (nu exagerez) soare, o ninsoare marunta, pe urma ditamai fulgii si din nou soare vantos. Inutil sa mai zic ca am cateva straturi pe mine si parca tot mi-e frig. Caciula nu-mi pun, nu insistati.
Ca orice explorator incipient care a citit macar Toate panzele sus (si a vazut si filmul) visam sa vad Canalul Beagle, Tara de Foc, Farul de la capatul lumii (asta e de la Jules Verne). Asa ca am infrant furia vantului si prudenta prefecturii si-am pornit cu catamaranul pe Canalul Beagle. Aventura careia i-am supravietuit cu doar un moment de emotie adevarata cand dintr-o combinatie de neatentie (ca ma supara niste tristeti), trepte umede si un iures austral era sa cad peste bord elegant si inutil (restul calatorilor si echipajul erau la adapost). Oricum, echipajul s-a straduit cat a putut sa ne imbolnaveasca plimbandu-ne prin vijelie pe insule parasite, dar "locuite candva". Asa ca am vazut niste gropi unde se adaposteau indigenii. Pe urma, bifeaza insule cu lei de mare, cormorani, etc. pana cand nu mai conta (si nici nu mai simteam) daca aveam gecile pe noi sau nu. Iar farul (Les Eclaireurs) nu e al lui Jules Verne.
Azi am savurat minunatiile si zapada (pe alocuri noroiul) din parcul Tierra del Fuego. Si un pic de istorie - ca mai multa n-au, Ushuaia fiind initial (cum altfel) colonie penitenciara. Infiintata ca sa aiba si Argentina prezenta in sudul extrem dupa impartirea Patagoniei cu Chile. Asa ca m-am dat cu el tren del fin del mundo - aici totul capata eticheta "de la capatul lumii", tren care reface traseul trenului cu care ieseau la munca cei condamnati. Adica la taiat copaci pentru scopuri personale si publice. Si au tot iesit in fiecare zi, doua trenuri/zi, zeci de ani asa ca acum un versant intreg e defrisat. Pe langa istoria trista pe care ti-o recita vocile in difuzoare cate te plimbi, privelistea depresiva e inviorata de cate un cetatean imbracat in straie de ocnas. Adica sa intram in atmosfera. Asta in timp ce trenurile sunt niste jucarii, colorate vioi si trase de cate o minilocomotiva cu aburi.
Pe poteci (ca nu m-am lasat pana nu m-am afundat in zloata impreuna cu o irlandeza din Dublin) nu mai trecuse picior de guardaparque - nesemnalizate si intrerupte. In schimb in ape - niste castori grasani naturalizati din Canada. Adusi in speranta ca vor revolutiona piata obiectelor de pielarie - doar ca argentinienii au zis pas, ca ei raman la pielea de vita . Asa ca acum guvernul plateste 7 dolari pe coada de castor mort.
Maine - ultima zi in Ushuaia, alte experiente. Trec din nou in Chile si o iau spre tinutul lacurilor.
Intre timp, ma bucur de povestile colegilor de hostel intrerupte din cand in cand de un amploiat care imi aduce ciocolata calda ca m-a vazut cu suparaciunea in ochi. Cica ciocolata si muzica reggae te scapa de griji. Mie mi-au reactivat niste ciupituri - care cica ar fi altceva. Dar cum n-am timp sa merg la doctori, dau cu crema de galbenele (cu osid de zinc - din Brazilia, usuca tot) sau cu crema de zanahorie (morcov - de la maicutele de la Sta Catalina din Quito). Si mi-a promis o americanca cu origini romano-ungare ca daca ma simt rau imi da din steroizii ei. Ca am si febra - de cand in Puerto Madryn fetele din Anglia cu care am stat au luptat impotriva germenilor cu taisul frigului ca sapun nu foloseau.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu