I'm back

Motto: "Un muro blanco es un pueblo mudo" (din lirica citadina columbiana)

OK. Mi-a fost lene sa scriu. Am preferat ca macar doua luni sa am vacanta, iar pentru mine vacanta inseamna “NU teme”. Nu ca ar fi fost complicat sa scriu doua-randuri, dar gasitul unui PC in care sa implantez posturile mi-a dat in cateva locuri ceva batai de cap: fie cadea reteaua, fie colegii de butonat erau atat de expansivi ca nu aveam de ales si deveneam cel putin martor la dezbaterile/dovezile de iubire/afirmare artistica. Ca sa nu mai zic de cazurile in care veneam cu textul de acasa dar ca sa il salvez trebuia sa ma var sub mobila posesorului de cyber café (aici asa se zice) sau sa deranjez colonia de gandaci locali (lucru care nu se face, nu neinarmata cel putin).

Dar, gata. Promit sa (imi) revin si sa ma tin de treaba, asta insemnand sa postez aproape zilnic. Uite acum (cand scriu, adica) e trecut de miezul noptii aici, il am pe Michael Buble infipt in ureche si la adapostul intunericului dau din degetute. Daca nu uit parola de conectare la net pana termin, postez iute.

Pentru inceput doua precizari sau linistiri (dupa caz):

1. nu am/am avut gripa porcina (azi am vazut un titlu in ziare cu “nebunia porcina”). E drept ca in Columbia (unde suntem de doua zile) sunt recunoscute mai multe cazuri (7 sau 8) decat in Ecuador (1) sau in Peru (acum doua saptamani raportau cu mandrie ca nu au nici un caz). Dar din cand in cand imi mai curge nasul…. Se pune? Desi e de la apa calda latino-americana – asta insemnand cu cateva grade (maxim 4-5) mai calda decat cea rece.

2. nu am fost la marea de sare din Bolivia – nu avem viza si nici prea mult timp.

DECI, suntem in Columbia, in Cali. Am ajuns in seara asta dupa o calatorie de 9 ore cu autobuzul. Foarte organizati columbienii – desi autobuzul please de cateva minute, pentru ca nu vroiam sa mai asteptam pana la urmatoarea cursa ne-au suit intr-un taxi si am prins autobuzul din urma. Si asta fara vre-un cost aditional pentru noi. Ba ne-au mai si ajutat cu rucsacii mari (25 kg al meu) ceea ce nu s-a intamplat in Ecuador (doua saptamani!). Am facut doua escale: una provocata de politie – “toti barbatii sa coboare cu actele in mana” (si ne-am grabit sa coboram si noi sa ne uitam la automatele pe care isi sprijineau incheieturile maiinilor – toate tevile erau indreptate spre buricurile sau genunchii multimii de gura-casca, in functie de inaltime) si a doua ca sa almuerzuim (adica sa pranzim). Ne-am oprit in varful unui munte – noi si inca 3-4 autocare si am dat buzna intr-o unitate de alimentatie publica cum numai in tarile lumii a treia gasesti: plina de oameni si muste, cu meniu fix si servire rapida. Am renuntat la ciorba de porc si porumb (desi colegii de salon pusesera cu incredere mana pe ciozvarte si incercau sa smulga orice urma de carne lasand oasele curatate sa alunece inapoi in zeama galbioare si tulbure). Am refuzat si berea (cel putin bere cred ca era) si ne-am desfatat cu puiul la gratar – aproape jumatate de pui inconjurat din toate partile de orez, o lingura de salata de radacinoase date pe razatoare (n-am recunoscut decat morcov) si o portie generoasa de linte. La sfarsit – un iaurt suficient de dulce sa-ti dezlege buricul si tinut in caldura (daca vrea clientul ceva rece isi ia o inghetata, nu?).

Asa ca iata-ne in Cali – centrul chirurgiei estetice columbiene. Scrie la ghid ca femei frumoase ca aici cu greu gasesti. Noi n-am vazut urma cat ne-am flendurit doua-trei ore in seara asta. E adevarat ca zona in care ne-am invartit (baruri, discoteci – aici stam, ce sa facem? Si e periculos sa trecem noaptea spre orasul vechi) se populeaza dupa 10-11 seara. In schimb, pe strada noastra rezidentiala ne-am intalnit cu 6 travestiti mai inalti decat mine pusi pe povesti si cu suficienta piele la vedere. Recunosc ca in cazul lor chirurgia facuse minuni – doar vocea, mainile si labele picioarelor ii dadeau de gol. Desi nici aici n-as mai baga mana-n foc, la ce olandeze si spaniole am vazut in ultimul timp….

Maine dupa ce bifam orasul vechi si sper ca si o seara de salsa (in calitate de spectator, evident) va anunt la ce concluzie am ajuns.


PS: de doua zile ascultam Nigga “Dime si te vas con el”.


PPS: mai e la moda romantismul unui quartet ad-hoc de staruri: Fonsi (foarte pe val in zona), Bisbal (mexicanul care a venit si la noi – fetele stiu), Noel - blondul de la Sin Bandera (cum care Sin Bandera, maaaaa?!) si Syntek (un necunoscut pentru mine). cautati si voi pe YouTube Aqui estoy yo.

PPPS: pentru cei care vor sa-si largeasca orizontul musical romantic incercati Sin Bandera Kilometros - am ascultat-o non-stop (fara gluma) in cateva cyber café-uri din peru. Si nu pentru ca mi-a placut....

PPPPS: asa cum anticipam, am uitat parola.