Cartagena

Motto: “Eres perfecta, eres santa, eres una diosa” (text de investire, vezi mai jos).

Ieri seara 25 mai la 21.40 am devenit ambasadoarea fiului omului. Asa ne-a zis nea Julio – un batranel care pe langa amuzarea clientilor in piata Santo Domingo din Cartagena cu niste palarii transformabile, propovaduieste adevarata credinta: a omului in el insusi. Tot de la el am aflat ca in 2012 (anul cu transformare in lumina) ar fi bine sa nu fiti pe langa Vatican pentru ca va fi distrus de “un foc mare”. Un meteorit sau chiar un bombardament, inca nu i s-a revelat.

Cartagena pare ancorata undeva la sfarsitul sec XVII. Mai putin cartierul Bocagrande care e plin de zgarie-nori si care e preferat de columbieni pentru vacanta. Calatorii se concentreaza in partea veche, fie in El Centro, fie in Getsemani. Initial am incercat sa stam si noi in Getsemani – cand am ajuns la adresa nici macar nu ne-am dat jos din taxi. Acum stam in El Centro intr-un loc care cred ca a fost (si nu stiu daca a incetat sa mai fie) o casa de intalniri romantice pe termen scurt. Altminteri, camerele au tot confortul pentru un oras in care umiditatea face parul doamnelor sa se tripleze ca volum si cheliile domnilor sa transpire abundent – aer conditionat, ventilator si caja fuerte (o cutie de metal pe care o poti folosi daca ai propriul lacat – sper numai sa nu ne-o goleasca prin peretele de care sta agatata sau sa o ia cu totul).

Strazile orasului vechi sunt inguste, sufocate de balcoane din lemn si bougainvillea. O atmosfera desprinsa din cartile lui Gabriel Garcia Marquez. Parcurile sun pline de la prima ora de cei care cauta (inutil) o urma de racoare si umbra. Vanzatorii de fructe, inghetata, empanadas si sucuri in punga sunt nelipsiti. Seara in piete (mai ales la Santo Dmingo) apar artistii: dansatori pe ritmuri africane, mimi si nenumarati menestreli. In grupuri sau singuri, cu repertoriu divers si chitara acordata fac ravagii printre grupurile de turiste in varsta sau cuplurile romantice.

Ah, sa nu uit – azi am incercat curuba. Intai ne-am facut de ras in fata doamnei care supervizeaza stabilimentul unde stam. Am luat un fruct, l-am taiat si am incercat sa mancam ceva din el. Destul de dificil pentru ca dincolo de coaja nu avea decat niste seminte lemnoase inconjurate de ceva alunecos. Asa ca mai tarziu ne-am retras la o cosmelie pe malul marii si am baut un suc de curuba uitandu-ne la poze cu boxeuri din anii 50-60 (nu ca m-as pricepe dar erau datate).

Mare lucru n-am facut azi: am bifat Muzeul Inchizitiei (la oferta cu muzeul local de istorie), am dat ocol orasului vechi mergand pe zidul care il inconjoara (pe vremuri il apara de pirati), am fost in Bocagrande, am bifat niste biserici (cand nu ne-au poftit afara pe motiv de inchidere).

Maine e ultima zi aici dupa care ne indreptam spre Santa Marta de unde ar trebui sa pornim spre Ciudad Perdida. 6 zile prin jungla, dormit la hamac, trecut prin plantatii de coca (pe care columbienii ingeniosi le-au instalat in rezervatii cu banii primiti de la americani sa distruga orice frunza de coca – motivul:”nu putem interveni in ecosistemul rezervatiilor stropind culturile”), spalat doar cu ocazia trecerii unor rauri. Si cel mai tare e ca agentia care opereaza turul (singura) e de fapt descendenta unui grup de gherila. Stati linistiti, ultimul eveniment de rapire de turisti pe traseul catre Ciudad Perdida a avut loc acum cativa ani (zic ei). Si atunci nu i-au luat pe cei obositi, dolofani sau prost echipati. Ceilalti s-au bucurat de cazare gratuita trei luni printre gherilisti. Ce economie au facut! Daca e sa se intample, sper macar sa aiba inspiratia sa ne rapeasca in primele zile, sa nu mergem ca fraierii 4 zile pana iese sufletul din noi...

Sa traim.