Cali

Motto: "Ante de mi fuye el pecado y el infierno" (din lirica clericala)


Cu tristete va anunt ca am cautat toata ziua frumusetile laudate din Cali – si unde n-am fost?! La lacasurile sfinte, in piata din fata Palatului de Justitie, pe la banci :) , ba chiar am poposit intr-o piateta care avea de-o parte un centru financiar (asa scria pe el) si de cealalta un spital. Ne-am gandit ca poate asa avem mai multe sanse. Nimic. 2-3 nasuri mai nelalocul lor si alea atasate de niste fete (chipuri) care ar mai fi dat ceva de lucru unor plasticieni. Te pomenesti ca e o alta fata a crizei: de ce sa mai investesti in fizic daca nu poti obtine un job care sa-ti amortizeze investitia sau in cazul in care nu muncesti, sustinatorul e preocupat de limitarea pierderilor. Ca cica nici drogurile nu mai sunt ce-au fost, lumea cauta chestii mai ieftine (cum ar fi sexul - am citit eu pe net).



In schimb am vazut multi cersetori (mai ales batrani) si o lipsa suspecta de copii. Inca n-am descoperit o legatura de cauzalitate intre cele doua. Poate o gasiti voi.

La ce mai exceleaza Cali e numarul de politisti: regulari (cred ca asa se zice), militari, de circulatie, auxiliari. La care se adauga patrulele anti-gherila. Si toti umbla cate doi. Iar “specialii” par desprinsi din filmele despre Vietnam – cu tot cu bandana de pe cap (vezi Platoon – Oliver Stone). Doi din baietii astia de la batalionul 8 (asa scria pe maneca) au intrat cu arme cu tot intr-o biserica pe care o bifam. Si-au scos castile, dar de arme nu s-au dezlipit, desi unul dintre ei a inceput sa se roage iar celalalt sa faca poze. Asta desi in ziare scrie ca ultimele urme de gherile mai sunt doar in regiunea amazoniana. E drept ca pe drumul de la Pasto (primul oras columbian in care am zabovit) la Cali am vazut cuiburi de mitraliera abandonate – adica semn de pace. In schimb pe strazi perchezitioneaza politistii la greu – se pare ca a devenit o rutina pentru ca cei pipaiti se amuza si glumesc cu prietenii, sau chiar continua sa vorbeasca la telefon.

La gradina zoologica nu am ajuns. Ne-au deturnat planurile serbarile de ziua afro-columbienilor. Asa ca ne-am infiintat motz-cocotz doua albe intr-o piata unde se canta si dansa pe ritmuri africane (ziceau ei) si unde toata lumea se inghesuia sa molfaie din produsele traditionale manufacturate dupa retete de pe plantatiile de cafea. La un moment dat, un batranel a interpretat gresit interesul nostru pur turistic pentru tejgheaua unde presta si mi-a indesat in mana ceva ce semana cu o castana. Copii, ceva mai groaznic n-am mancat de cand a inceput calatoria asta. Avea un gust de ulei batran si rece si inca ceva nedefinit incat cu greu m-am abtinut sa nu ma stramb si sa-i stric omului sarbatoarea. Asa ca m-am abtinut sa mai par interesata de tejghele, nu de alta dar alaturi se vindea ceva iaurtos despre care o hartie rupta dintr-un caiet de matematica ne informa ca e gelatina de lapte. Iar la doua tarabe mai incolo se lafaia ceva carnos de provenienta incerta.

Muzica mai treaca-mearga, dar au dansat descendentii sclavilor - un ansamblu dintr-un orasel pierdut pe harta, ca nu ne-am dezlipit doua ore de pavaj (ei da, am stat pe jos). Putin a lipsit sa nu ne prinda intunericul intr-o zona nerecomandata turistilor. M-a apucat durerea de spate numai uitandu-ma la ei. Pai aia dadeau din niste muschi pe care cred ca noi (albii) nici nu-i avem. Si nici n-o sa ne creasca. Nu vorbesc despre mine, persoana atletica (in trecut si posibil, dar putin probabil, si in viitor) care mai am ceva sperante :)

Si nu v-am zis ca ne-am inceput ziua cu un mic dejun columbian. Ne asezam la masa, vine un domn unghiile date cu lac si inlantuit la gat sa ne intrebe ce dorim: fasole, porc la tava, etc. Cu vocea pierita, i-am spus ca ne-ar aranja numai niste oua revueltos (adica omleta pentru cine invata spaniola) si un ceai sau un suc de fructe. Suc n-aveau decat cu gaz. Asteptand sa inceapa festinul depistam cu forta ochiului antrenat de privatiuni un snop de banane. Asa ca incepem pledoaria cu por fa`la final (asa se vorbeste in aici: se prescurteaza si toata lumea e mi amor cu toata lumea). Primim bananele dupa care doua cafele batoase si negre. Ne uitam una la alta, ne gandim ca asa e obiceiul locului sa cinsteasca oaspetele in primul rand cu o stacana de cafea. Cand sa aruncam in zeama neagra si amara ca viata (asta am invatat-o de la un coleg de activitate retribuita, nu e de la mine) zahar si lapte, vin doi tataiti (adica 2 tataie) si ne iau canile de pe masa, cu toata curtezia posibila. Zambim unii la altii, noi cu dinti, ei cu gingii, se aseaza la masa de alaturi, toarna tot zaharul disponibil pe mese si tacticosi incep sa discute politica. Masca am ramas, mai ales ca dupa ce au terminat de baut, au platit si unul dintre ei s-a asezat pe trotuar sa vanda niste bratari si margele colorate.

In fine, cam asta despre Cali. Pornim spre Bogota. Poate va zic si cum a fost pe Titicaca sau cum e cu fauna amazoniana. Daca nu uit.

Sa traim.